Websdesign New Media Corporation SRL wnc Web Design Bucuresti, creare site, CMS, Joomla, Wordpress, PrestaShop, Magento.

            Acum câţiva ani, numele lui Tarkovski ne-a adus laolaltă. O viziune asupra lumii, o viziune asupra creaţiei, o viziune asupra omului, actualizând o verticalitate de spirit străină civilizaţiei contemporane. Pentru mulţi, Tarkovski rămâne un mare pariu.

            Elisabeth mi-a mărturisit că „plănuieşte ceva”, în raza de iradiere a operei legendarului cineast. Era epoca expoziţiilor comemorative, a marilor retrospective şi monografii dedicate acestuia. Nimic din aerul lor omagial nu se regăsea în temperamentul viguros, apăsat personal şi în opţiunea pentru modernism a autoarei. Nu bănuiam, aşadar, ce va fi. Iar artiştii vorbesc puţin, preferă să nu se dezvăluie.

            Timpul trecu şi descopăr, încă o dată, că apropierile autentice şi cu adevărat creatoare se fac nu prin calchieri, nici prin prosternări, ci prin tatonări şi învăluiri succesive, în lente spirale concentrice, tinzând centripet spre nucleul originar al universului căutat.

            Demersul lui Elisabeth Ochsenfeld nu este defel ilustrativ. Expoziţia sa nu este „despre” un anumit cineast, nici nu se doreşte a fi comentariul unui anumit univers creator ci, mai degrabă, ea încearcă să surprindă, în ipostazele sale, o anumită stare de spirit. O stare de spirit, o anima, un crâmpei din substraturile profunde ale civilizaţiei slave – parte dintr-un septentrion eurasiatic arhaic, depăşind frontierele etnice, pe care suntem surprinşi să o regăsim, camuflată, într-unele dintre cele mai reverberante opere, în deschiderea lor spre absolut, din artele lumii moderne. O dimensiune a spiritului, ilustrată metonimic de un arbore-simbol, mesteacănul, expresie sublimă, de maximă sinteză a spiritualităţii slave şi nord-europene. De la „Pădurea de mesteceni” a lui Wajda, până la mai toată filmografia tarkovskiană, trecând prin creaţii de ultimă oră ale filmului scandinav – ca să ne referim numai la cinema – , mesteacănul îşi dezvăluie aceleaşi virtuţi hermetice şi sapienţiale, care l-au consacrat în folclor.

            Nu întâmplător, zveltul arbore selenar a inspirat o întreagă pleiadă de pictori peisagişti din cea de-a doua jumătate a sec. XIX, peredvijniki, de la Şişkin şi Levitan până la preimpresionistul Arhip I.Kuindji. Cu toţii căutau, într-un acelaşi elan de definire a identităţii naţionale prin artă, să deceleze, pornind de la izvoare folclorice vechi, toposurile şi esenţele paradigmatice ale etnosului rus. Şi cu toţii pictau mesteceni. Astfel, pădurea de mesteceni se descoperea ca acel spaţiu sacru, spre care se îndreptau fantasmele creatoare ale artiştilor, în demersul lor (mai mult sau mai puţin programatic, mai mult sau mai puţin conştient) de identificare, în perimetrul vizibilului şi obiectualului, a matricii de emergenţă a sufletului slav.

            Expresie exponenţială a purităţii, fragilităţii şi celestului, infuzând stihialul areal botanic cu fragmente de cer şi vibraţii de rai, mesteacănul se instituie într-o versiune feminină a Arborelui Vieţii. Crângul însorit de mesteceni este imaginea cea mai emblematică a Grădinii lui Dumnezeu. Puterile vindecătoare şi apotropaice ale mesteacănului (reţinute de folclorul nord-european şi nord-asiatic), cât şi capacitatea de a alina sufletele morţilor (atestată de varii forme ale literaturii orale), provin din sorgintea sa paradisiacă. Vibraţiile de lumină ale coroanei sale evocă atingerea evanescentă a Duhului, iar scoarţa sa imaculată este emblema vizuală a Învierii. În credinţele slave precreştine, pădurea de mesteceni era sacră. Nu întâmplător, aerianul arbore a fost importat de ritul creştin: de praznicele Sfintei Treimi şi Pogorârii Sfântului Duh, ruşii îşi împodobesc bisericile cu mesteceni tineri şi ramuri de mesteacăn, pentru a marca începutul verii şi deplinătatea sfinţirii făpturii prin lucrarea Pascală. În lumea vegetală, mesteacănul este, prin excelenţă, imaginea epifaniei.

            Iată o zonă a spiritului – ţinând, în planul esteticii, de sublim -, deosebit de dificilă pentru artele reprezentării, mai ales în condiţiile tocirii sensibilităţii contemporane pentru exerciţiul contemplaţiei, zonă condamnată la desuetudine de cea mai mare parte a artei moderne. Cum se apropie de acest univers al indicibilului Elisabeth Ochsenfeld?

            Plastician viguros, cu o personalitate pregnantă, solară, beneficiară a unor experienţe ale avangardei centrate pe imediat, aflate formal la antipodul universului de diafanii şi mistere al misticii de filiaţie slavă şi pravoslavnică, Elisabeth Ochsenfeld iubeşte, însă, marile provocări. Şi nu este la prima provocare a „Răsăritului”. Fără a renunţa la propriul arsenal stilistic şi conceptual, plasticiana româncă îl adaptează la universul investigat, pe care, la rându-i, îl atrage, în succesive etape, spre sine. Rezultatul, o suită de meditaţii impuse, se desfăşoară asemeni unui poem, compus din versuri şi strofe, pe tema Arborelui Luminii. Un poem în care instinctul primar este dominat de raţiune, care ordonează şi structurează sever gânduri, impulsuri, senzaţii, în ritmuri şi secvenţe variabile, constituind tot atâtea ipostaze ale relaţiei om-peisaj. Fiecare structură compoziţională propune un exerciţiu de pranayama, de acordare a respiraţiei interioare, a ritmului privirii, pentru a circumscrie o anumită încadratură a universului investigat. Pentru a realiza acest exerciţiu ontic, Elisabeth Ochsenfeld variază focala privirii, respectiv încadratura, care surprinde fragmente de realitate de magnitudini, aşadar şi de esenţe diferite. Încadratura impune ritmul receptării, temperamentul diferit al fiecărei lucrări, exersând o mereu altă perceţie ondulatorie a Intangibilului Luminii.

ELENA DULGHERU

[Cuvânt la catalogul expoziției  colective internaționale  "Vino cu mine în pădurea de mesteceni/Birchscapes/MNEMOSYNING", inițiate de Elisabeth Ochsenfeld la Timișoara - ianuarie 2011]