Websdesign New Media Corporation SRL wnc Web Design Bucuresti, creare site, CMS, Joomla, Wordpress, PrestaShop, Magento.

Două EcoPovestiri de Liliana Gabroveanu

Poveste din pădure

Am să vă povestesc acum o istorioară despre un urs bătrân.
Ursul nostru ştia tot ce se întâmplă în pădurea lui dragă. Fiecare copac, fiecare cărare, fiecare colţisor de stâncă, fiecare butuc răsturnat, anume pentru odihnă. Doar corbii dacă îl mai întreceau în povestiri…
De mic se descurcase bine în hăţişurile pădurii. La început i-a fost mai greu la căutarea hranei, învăţase că ciupercile colorate nu sunt bune de măncat. La stupul cu miere mergea cu băgare de seamă, de frica albinelor lucrătoare. Ştia el multe lucruri folositoare… Pândise de nenumărate ori lanurile de orz tânăr şi de porumb dulce. Mâncase pe săturate, atunci cănd nimeni nu era acolo ca să îl alunge. Ce era să facă? Trebuia să adune osânză pentru hibernarea apropiată. Nu are nici o vină că oamenii au dat buzna la hrana lui.
Zmeurişul fusese invadat de culegători! Hribii, mânătărcile, gălbiorii, coacăzele, măceşele, murele şi afinele sfărşiseră adunate în găleţi mari. Apoi aceiasi oameni stăteau cu ele la vanzare pe marginea drumului.
De stâna de oi şi de coteţele porcilor din sat nu s-a mai apropiat, de frica ciobăneştilor cu colţii mari şi bineînţeles de frica omului. A paţit-o el odată la o stână şi nu i-a mai trebuit. Se lecuise.
Pentru el, omul era cel mai de temut.
În pădure, se întâmplase odată că dăduse nas în nas cu omul, pe o cărare. Nu apucase să se dezmeticiească bine că se şi trezi stropit cu nu ştiu ce în ochi. Atâta usturime nu simţise el niciodată….
Aşaaa…Dar să ne întoarcem la istorioara noastră. Ursul nostru trăia de multă vreme într-o adâncitură în pământ, acoperită de buşteni, unde-şi făcuse bărlog bun de iernat. Căţi alţi confraţi nu-i jinduiseră locul dar el şi-l apărase cu îndârjire….Acolo, el cu ursoaica lui crescuseră puii. Mari fiind, plecaseră în pădure ca să-şi facă rostul lor. Ursoaica pierise de boală în urma unei răni. Călcase într-o capcană pusă de braconieri…Rămăsese singur…
De-acuma începuse să încărunţească pe la bot. Crezuse că văzuse de toate până într-o zi, cănd un zgomot mare zdruncină pădurea.
Vieţuitoarele fugeau care încotro, chiar pe sub nasul lui, fără nici o teamă. Treceau dea valma jderii, iepurii şi vulpile, cu puii după ele. Până şi căprioarele îi tăiară calea, fără să le mai pese de pericol. Chiar aşa de tare să fi îmbătrânit? Sau vor să râdă de el, punându-i la încercare dibăcia? .
-Dar ce-aţi păţit? Ce v-a apucat? Arde codrul nostru sau ce?
– Fugi, dacă vrei sa-ţi scapi blana! catadicsi o vulpe să-i răspundă, în timp ce se îndepărta cu mare viteză….Nu mai avem casă, nu mai avem nimic!
Un râs tocmai îşi trăgea sufletul pe-o creangă mare.
-Ce te uiţi aşa la mine? îi zise şi acesta. Crede-ne pe cuvânt şi ia-o la fugă, asta daca vrei sa scapi cu viaţă!
-Dar ce s-a întâmplat? întrebă îngrijorat ursul.
-Oamenii! Au venit oamenii! Sunt mulţi şi au unelte uriaşe cu care retează copacii. E prăpăd, ne-am pierdut vizuinile, puii ne sunt neajutoraţi pe poteci! Dispare codrul, fugi repede…
Dar ursul nostru voia să vadă cu ochii lui ce se petrece. Îşi continuă drumul până în apropiere.
Scrâşnetul trunchiurilor se auzea din ce în ce mai tare. Se iţi după un bolovan, dar nu se apropie. Văzu de departe urgia.
Copacii dragi zăceau dea valma la pământ, rostogoliţi unii peste alţii. Bărlogul lui era distrus. Buştenii uriaşi căzuseră peste intrare, căsuţa, făcută de atâţia ani, era distrusă.
Însă tăietorii de lemne l-au simţit şi începură să arunce cu ciomege după el, ca să-l alunge.
Fugi către curmătură. Aici erau urşii cei tineri şi nu era de zăbovit. Îl priveau dispreţuitor.
-Aveţi grijă, să nu ajungă oamenii şi pe la voi! Copacii cad unul după altul! Nu-i de glumă! le spuse el îndepărtându-se.
Era tare supărat. Câte amintiri frumoase avea din bărlogul lui cel vechi, câţi pui voioşi nu se jucaseră în preajma lui, la umbra brazilor falnici..
Merse mai departe până ce ajunse la râpa către apă. Era loc de adăpat şi de vânat. Aici bătea vânt rece iar soarele nu pătrundea. Trebuia să se aşeze undeva, era tare flămând.
Privirea i se îndreptă către pârâiaş. Nu mai era demult un dibaci vânător, era bătrân. Dar foamea nu-i da pace şi se apropie de apă. În luciul ei văzu păstrăvii. Întinse laba ca să-i prindă, ca un pescar bun ce se ştia că este dar….I-au scăpat printre labe!
De acuma îmbătrânise, nu mai era dibaciul pescar de-altădată. Plecă abătut. Urcă râpa până ajunse într-un loc cu jir. Noroc că oamenii nu-l strâng şi pe acela…
Amărât din cale afară, ursul nostru îşi continuă drumul în pădure până obosi şi ajunse într-un loc cu crengi uscate. Era moale la şezut. Brazii înalţi făceau boltă deasă şi îl protejau de ploaie. Ajunsese departe de locul urgiei.
Rămase să înnopteze. Închise ochii şi-i veni în minte toată viaţa lui de urs. Se simţi pustiit, fără casă şi fără brazii lui, ce tocmai căzuseră seceraţi de topoare şi drujbe.. Simţi o moleşeala dulce şi se făcu covrig, nu-nţelegea ce i se-ntâmplă… Deodată, se făcu uşor ca fulgul de nea, alerga spre alte zări necunoscute, lăsând totul în urmă.

Poveste de pe baltă

Raţele sălbatice au simţit, prin semne doar de ele ştiute, că e timpul să se întoarcă în ţara cu ape răcoroase. E ţara cu meleaguri minunate, cu bălţi străjuite de stufăriş des şi sălcii mlădioase. Sunt locurile preferate pentru cuibărit, ferite de prădători periculoşi. Nu ar pleca niciodată din mlaştinile dragi, dacă nu le-ar alunga iarna friguroasă.
Aceste păsări, de când se ştiu, pornesc în marea lor călătorie de două ori pe an. Este un drum lung şi istovitor. Ca ele mai sunt şi alte păsări migratoare, cu toate fiind atrase de ţara minunată. Cu toatele călătoresc plutind pe curenţii binefăcători de aer cald. Astfel, ele reuşesc să se odihnească la drum lung..
Că sunt berze sau cocori, rândunele ori grauri, toate sunt dornice să se-ntoarcă la cuiburile lor, cele din anii trecuţi. Doar raţele îşi fac câte o casă nouă în fiecare an, ca toate păsările ce cuibăresc în stuf.
Iată că semnalul de plecare fu dat. Raţele sălbatice s-au pregătit de întoarcere către meleagurile mult visate. Toate, de la cea mai mică până la cea mai mare, au învăţat temeinic ultimele îndrumări de zbor. Tot stolul s-a încolonat pentru plecare. Din vreme, ele s-au întovărăşit pentru a cuibări.
Perechea despre care vă povestesc acum îşi făcuse deja planuri mari. El îi povestise dragei lui, câte în lună şi în stele, despre balta lui cea minunată, asta ca s-o înduplece să-l însoţească în cel mai grozav loc de cuibărit. Cu bucurie, răţuşca lui dragă i se alătură.
S-au întremat cu mâncare din belşug şi s-au antrenat pentru zborul cel lung, făcând decolări şi aterizări cât mai dese. Se ştie că raţele sălbatice se înalţă în văzduh cu dificultate, bătând repede din aripile mici. Însă, odată ajunse la înălţime, pot parcurge distanţe foarte mari.
-Sper că ai să poţi zbura la fel de repede ca şi celelalte surate! Trebuie să dăm din aripi în ritmul cerut de stol! îi spuse el cu îngrijorare dragei lui.
-Nu-ţi fie teamă! Hai mai bine să dăm încă o roată, pentru ca aripile să mă asculte şi să nu mă doară la drum lung….
Venise vremea potrivită. Stolul se adună în grabă pentru ultimele indicaţii date de raţa conducătoare:
-Mâine dimineaţă plecăm! Vă veţi aşeza la locurile stabilite, dupa rolul şi experienţa de zbor. Nu lăsaţi pe cele tinere în urmă! Cele obosite să cedeze locul din faţă celor mai odihnite, ca acestea să preia din rezistenţa aerului la înaintare. Aţi înţeles?
Raţele sălbatice încuviinţară, disclipinate şi hotarâte, ca de fiecare dată.
A doua zi, se încolonară după noile ordine. Raţa din frunte îşi luă zborul iar celelalte, urmând schema îndelung învăţată, se ridicară una câte una.
Şi uite aşa, lăsară în urmă pământul arid şi marea învolburată. Simţeau că se apropie de locurile dragi, cele de cuibărit.
Raţelor mai bătrâioare le era dor de bălţile pline de peşte, de verdeaţă, de aerul plăcut şi răcoros. Cele mai tinerele ardeau de nerabdare ca să-şi aducă aminte de lacurile mult lăudate. Cu cât se apropiau mai mult, cu atât parcă zburau mai repede.
Perechea de raţe despre care v-am vorbit, la vederea apelor bineştiute, se desprinse de stol îndreptându-se către locul de cuibărit. Voia să-i arate soaţei lui balta promisă cu care o încântase, unde aveau să-şi crească puii împreună.
De departe văzură luciul apei mult visate şi coborâră treptat. El însă era din ce în ce mai nedumerit. Ceva nu mai era cum ştia că trebuia să fie.
Când ajunseră pe mal, privi uimit la apă. Era plină de gunoaie. Pluteau la suprafaţă PET-uri, pungi de plastic, conserve goale şi tot felul de ambalaje.
Pe mal, stufărişul era încâlcit cu aceleaşi mizerii. Movile de resturi menajere stăteau depozitate ici şi colo. Printre ele foşgăiau şobolanii cenuşii, în căutare de măncare.
Răţuşca se uită la el cu necaz:
-Aici te-ai gândit să mă aduci? Ăsta e locul tău cel minunat? Cu atâtea gunoaie în jur? Şi cu şobolanii pândind de după ele?
-Nu am nici o vină că oamenii au murdărit balta noastră! De unde era să ştiu? spuse el supărat.
-Hai să mai căutăm pe aici vreo mlaştină curată sau, şi mai bine, să plecăm în altă parte! spuse ea supărată.
Şi astfel, perechea de raţe se înălţă în zbor, căutând cu privirea un alt loc. Lângă balta lor se vedea o altă apă, însă mult mai mică. Era limpede şi curată. Coborâră să o cerceteze.
-În sfârşit, iată un loc bun! Ne vom face cuibul aici! Dar vom pescui în balta mare! Acolo e bine să fim cu băgare de seamă, să nu ne tăiem în vreo cutie goală de conservă! Boboceii îi vom creşte la apa mică şi curată! Când se vor face măricei, îi vom duce la înnot şi pescuit în cealaltă apă, dar cu multă atenţie! Va trebui să-i învăţăm să se ferească de gunoaiele periculoase. De asemeni, tot noi le vom povesti cum arată un cârlig de pescuit, din cele cu care oamenii prind peşte. Şi acelea trebuie ocolite. Vor fi nişte boboci educaţi! mai spuse cu multa importanţă viitorul cap de familie. Vorbise cu seriozitate ca să-i arate dragei lui că îşi ia rolul în serios.
-Hm…M-ai adus în cel mai primejdios loc cu putinţă! Dar fie acum şi aşa! rosti cu reproş soaţa lui.
Se apucară de treabă. În tufişurile de pe margini găsiră un loc potrivit de făcut cuib. Pe mal, nişte ochi curioşi le pândeau.
-Ah…Iar a venit câinele cel curios din vecini! spuse răţuşca îngrijorată.
-Nu te speria, îi arăt eu lui! Să nu se mai apropie de cuibul nostru!
Furios se înălţă peste tufişuri şi până să apuce de veste, patrupedul fu lovit cu ciocul peste cap. Fără să mai zăbovească, acesta dispăru la treburile lui.
Zilele trecură una după alta. Raţa clocea ouăle cu dăruire apoi seara o înlocuia răţoiul, asta ca să se poată hrăni şi ea. Puişorii ieşiră cu bine din găoacea lor… Amândoi nu mai pridideau cu hrănirea noii generaţii. Bobocii creşteau văzând cu ochii. Învăţaseră să zboare şi să prindă peşte în balta cea mare, având pe lângă ei pe părinţii învăţători. Deja se făcuseră mari, viguroşi dar mai ales foarte instruiţi.
Într-o dimineaţă, un zgomot mare le alungă tihna cea de toate zilele. O maşinărie gigantică săpa în stânga şi în dreapta. Movile uriaşe de pământ acopereau apa mică şi curată, înghiţind totul în cale. Cuibul lor cel vechi fusese distrus. Noroc că apucaseră a se muta cu toţii în balta mare, odată cu creşterea bobocilor. De data asta au scăpat. Dar data viitoare?
Vremea a trecut şi iată că primele semne ale toamnei începuseră a se simţi. Frunzele se îngălbeniseră, desprinzându-se de crengi la cea mai mică adiere de vânt. Ploile erau din ce în ce mai dese, cu stropi mărunţi.
Familia de raţe sălbatice aştepta, ca dintr-o clipă într-alta, să sosească pe baltă marele stol, pentru a-şi prezenta noua generaţie. Lecţiile de decolare şi aterizare, antrenamentul zilnic, instructajul de zbor lung, toate acestea fuseseră învăţate constiincios de către tinerele raţe sălbatice.
Îi aştepa în faţă o mare aventură. Prima lor călătorie spre ţările calde.

Notă bio-bibliografică

Liliana Gabroveanu nu are un CV literar. Ea debutează în EcoLiteratura.RO cu două povestiri pentru copiii de toate vârstele.