Websdesign New Media Corporation SRL wnc Web Design Bucuresti, creare site, CMS, Joomla, Wordpress, PrestaShop, Magento.

 

EcoTexte de Eugen Lenghel

NOxigen 17.95

„Gogule, rămâi fără oxigen, băi!…”
„Lasă bă gluma!” răspunse Gogu iritat. „E treabă serioasă, fraiere.” Vocea îi sună caraghios, puţin înfundat, din spatele măştii de nanoparticule. Se hotărî s-o dea puţin jos, ca să-i răspundă mai cu foc lui Andrei.
„Bă, fără oxigen nici plantele nu cresc, incultule. Uită-te la tine, de-abia te târăşti pe stradă. Mai crezi povești cum că la anul or să pună filtre de praf, colectoare de dioxid şi generatoare de O-doi la fiecare colţ de stradă? N-au pus nici sterilet la câini cum se lăudau de acu douăzeci de ani.”
„Ce e Gogule, iar te iei de câini? Nu ţi-a ajuns bătaia de alaltăieri?” Andrei, protectorul faunei citadine, se isteriză la rându-i.
„Bă crucea sfântului ce eşti! Un cățeluș de-al tău, de-ăsta simpatic: cuţu-cuţu, se cacă şi se pişă cam un sfert de kil pe zi, asta dacă n-are ce mânca. Înseamnă aproape patru tone de praf anual, la populaţia canină, care se ridică în slăvile pe care le respiri tu şi alţii ca tine…” Gogu îşi drese vocea, deja speriat de ce-i putea intra pe gât. „Îţi spun eu din calcule, găurile astea de cur pe patru picioare contaminează zilnic zece milioane de metri cubi. Eşti bolnav copt şi habar n-ai. Fugi acasă şi pregăteşte-te să mori, fraiere!” Gogu îşi puse masca pe faţă şi, ajutat de oxigenul din rezerva lui minusculă, începu să alerge cu spor. Andrei încercă în zadar să-l ajungă. Se opri scurt după douăzeci şi ceva de paşi, gâfâind şi tuşind. Gogu dispăruse de mult dincolo de colţul străzii, în spatele blocurilor cenuşii. Andrei simţi cum i se taie respiraţia. Se lasă scurt în genunchi, şi cu mişcări de robot supraîncălzit scoase telefonul şi sună la 112.
Maşinile defilau vesele pe şosea. Câte o benzinară dădea semn că are catalizatorul distrus, iar dieselurile bifau vestea cu nori groşi de fum negru-albăstrui. Gogu nu le mai băga în seamă de mult. De când îşi luase obiceiul să poarte filtrul putea să ignore liniştit funinginea şi gazele de eşapament. Se simţea şi mai bine de când îşi umplea butelia cu oxigen. Micuţă, fără mare presiune, doar cât să-i asigure un plus de 2-3% oxigen în aerul inspirat pentru o oră. Şi funcţiona. Dădea nişte sprinturi de l-ar fi uimit pe Usain Bolt. Citise odată despre el pe wiki şi îi plăcea comparaţia.
Privi atent în jurul său. Nu mai vedea persoane suspecte. Putea să meargă direct acasă. Devenise cam sperios de la o vreme. Mulţi nu-l înghiţeau, alţii îl credeau nebun. De peste zece ani se chinuia să le bage oamenilor în cap că li se reduce viaţa şi se îmbolnăvesc, de la praf, poluanţi şi lipsă de oxigen. Pe unii îi asalta verbal, altora le trimitea mail-uri iar blogurile erau pline de comentariile sale. Acolo avea cel mai mare succes. Deşi virtualii din faţa ecranelor îşi schimbau subit convingerile revenind la realitate. Mai mereu. Iar telefonul îl folosea doar pentru alerte, de când nu-i mai răspundea nimeni. Mulţi erau convinşi că vrea să-i îmbolnăvească şi îl priveau ca pe exponentul tangibil al propriilor necazuri prezente.
Telefonul îi vibră în buzunar. Un SMS. „Low oxygen level: 17.95 at home”. Senzorul îi arăta mai tot timpul în jur de 18 la sută oxigen în aer. Cu umezeala care o făcuse în „sera” lui, era explicabil. Pe deasupra, plecase în grabă de dimineaţă şi uitase storurile trase. Grele, de lemn, făceau în camere întuneric perfect. Iar acum plantele începuseră să pape puţin oxigen peste norma lor. Nu era îngrijorat încă. Mai avea câţiva paşi până la bloc şi era doar vremea prânzului. Plăntuţele lui mai aveau destul timp să înfulece lumină.
*
Pe când Gogu dădea lumină plantelor şi le îngrijea, în felul său, pragmatic, Andrei ajungea la spital. Sirena smurdului se oprise de ceva vreme, în lipsa de spectatori, imediat ce Andrei fuse debarcat..
Palid, lipsit de vlagă, cu masca de oxigen pe faţă, era purtat de brancardieri pe holurile înguste ale spitalului. Nici măcar nu-şi amintea dacă vorbise cu operatoarea de la serviciul de urgenţă. Probabil că nu. I se întunecase brusc vederea şi un cleşte îl prinsese de plămâni, punându-l la pământ. Durerea din piept încă persista, mai slabă, dar imposibil de ignorat. Îi era groază de spitale şi de doctori. Poate de-asta i se întâmpla. Nu mai făcuse un control de cine ştie când. Sau piază-rea de Gogu.
Brancarda se opri fix în faţă cabinetului de radiologie. Andrei avu un acces de râs care se transformă în tuse. „Ăștia nu mai ştiu ce să-mi facă şi vor să mă scaneze. Gata, am ajuns la sick-bay…”
*
Cam de o oră ledul senzorului de oxigen indica când galben, când verde. 18% în creştere, s-ar fi putut citi pe ecran dacă s-ar fi apropiat cineva de el. Plantele sorbeau cu nesaţ razele soarelui. Gogu stătea printre ele, savurând căldura soarelui din fotoliul lui central. Cu tableta pe genunchi, compunea alt mail. Reitera vechi alerte către Mediu. Spera că poate se schimbase vreo rotiţă în angrenaj, să-l ia cineva în serios.
Se chinuia cumplit ca să adopte un ton politicos şi sobru. Îi credea pe toţi nişte cretini. Oricum, dacă scădea prea mult concentraţia de oxigen cam asta îi aştepta. Trimise mesajul şi se ridică din fotoliu. Deocamdată plantele lui se veseleau la soare. Începu să se învârtă în jurul lor, să le şteargă frunzele de praful imaginar şi să le stropească uşor, cu gesturi pline de afecţiune.
După ce termină ritualul, se duse la cuva de electroliză. Citi presiunea rezervoarelor de gaz. Opri alimentarea de la panourile solare şi închise cu grijă robinetul recipientului cu hidrogen. Acesta era al doilea plin, pe stoc. Îl înlocui, porni circuitele şi făcu o notă mentală ca a doua zi să-l ducă la benzinărie, ca să-l vândă. Încă mai erau destui fraieri cu motoare pe pilă de combustie catalitică.
Nemaiavând ce face, se aşeză în fotoliul recuperat, antic, cu arcuri din belşug, şi atât de larg…
*
Cineva bătea insistent la uşă. Foarte tare chiar. Ca tobele intr-o piesă de rock industrial. În vis părea că inima sare să-i iasă din piept. O alarmă începu să ţiuie şi căută sa scape de ea. Deschise brusc ochii. Deja se făcuse noapte şi doar cadranele fosforescente şi ledul roşu de alarmă al senzorului de oxigen… Pulsul îi crescu brusc, inima începu să-i bată la fel de repede şi tare precum băteau bărbaţii în negru de la uşă, acum vizibili pe ecranul din vestibul. Simţea că se sufocă. O durere îl săgetă prin tâmpla dreaptă şi se prăbuşi încovrigat de durere. Gogu leşină, gândind că a rămas până la urmă fără oxigenul atât de preţios şi nici măcar nu ştia de ce. Iar ziua începuse atât de frumos…
*
Când deschise ochii, Gogu era în pat, la spital. De fapt asta putea deduce din pereţii albi şi halatele bleu care se perindau prin jurul lui. Era zi şi omul în costum negru de lângă el se ridică lăsându-și pălăria pe scaun. Pulsul i se agită doar puţin, până remarcă zâmbetul relaxat al bărbatului.
„Stancu, de la Mediu”, se recomandă acesta, sumar. „Până la urmă au ajuns la mine memoriile dumneavoastră. Şi le-am verificat. Aveţi dreptate. Să zicem că nu în totalitate, dar e mai bine aşa. Am ajuns la timp aseară. Se pare că aţi făcut o tahicardie de la suplimentul de oxigen şi în final un mic atac cerebral. Doctorul de gardă mi-a confirmat că sunteţi în afara oricărui pericol.”
„…” Gogu deschise gura, dar nu ieşi niciun sunet. Era încă destul de bine sedat. Nu simţea niciun pic de îngrijorare la prezenţa oficialităților şi acesta nu era comportamentul lui normal.
„Ne-am luat libertatea să ne uităm prin apartament, după ce v-am trimis la spital. Am revăzut calculele şi parametrii de bază. Corecte, calculele. Dar aţi pornit de la o premisă greşită, susţinută doar de senzorul din perete. Noroc cu el, ca altfel n-am fi spart uşa. Adică şi ghinion şi noroc.” Stancu, în costum perfect călcat îşi clătină capul a mirare. Încă îl copleşea paradoxul iscat de un obiect atât de banal.
„Chinezăria aia ne-a salvat tuturor viaţa”, continuă oficialul. „Când s-au descărcat bateriile, logica din aparat nu a mai ştiut ce să anunţe, căderea bateriilor sau oxigen în afara limitelor. Aşa că le-a anunţat pe amândouă. Noi venisem să vă anunţăm cooptarea în echipa noastră de cercetare. Deşi oxigenul este la 19.95%, nu 18.10%, cât susțineți în lucrările trimise. Dar şi 19.95% e un nivel de alarmă. Aşa că trebuie să luăm măsuri urgente de corecţie, inspirate din ideile dumneavoastră.” Oficialul mărturisise deja prea mult. Încă nu-şi dădea seama de ce.
„…” Gogu tot dădea să vorbească, fără succes.
„Nu vă obosiţi. Sunteţi sedat. Aţi avut un uşor atac cerebral, recuperat la timp. Noroc cu oxigenul din cameră. Asta a fost cea mai tare fază. Nici nu a trebuit sa vă conectăm la oxigen. Aveaţi deja prea mult… Ha, ha!” Bărbatul râse larg, înveselind deodată atmosfera. Stancu îşi întoarse privirea de la cel întins în patul de spital, uitându-se curios la necunoscutul în halat de pacient, care se apropiase căscând ochii cu neîncredere.
„Gogule, tu eşti? Ce mama prafului cauţi aici?”
Gogu îl recunoscu pe Andrei, care se îndreptă şi zâmbi şmechereşte:
„Ce’ mă, ţi-a căzut masca de pe faţă şi te-ai intoxicat cu praf de câine?”
Gogu reuşi să scoată nişte sunete, la limita audibilului.
„Bă, dacă nu erai tu atunci să mă enervezi pe stradă şi să mă culeagă de pe jos, o păţeam cu simplitate. Mi-au descoperit o chestie la plămâni, nu-ţi spun că le ai pe-ale tale, dar mâine mă operează. Dacă mai stăteam şase luni eram copt”, spuse Andrei cu oarece recunoştinţă în glas şi un pic de lacrimi la colţul ochilor.
„Spui că băiatul ăsta puţin paranoic ne-a salvat cu adevărat pe toţi?!”, zise omul de la minister, mai mult pentru el.
Gogu se lumină la faţă. Măcar azi, în lumina blândă a spitalului erau oameni care-l luau în serios. Izbucni în râs. Puţin nesigur la început, dar din ce în ce mai năvalnic, molipsindu-i pe noii săi prieteni şi foarte repede pe toţi ceilalţi din jur.
Asta era o zi cu adevărat bună.

Proză inclusă în volumul „Numărătoare Inversă”, editura Tritonic, 2014

Optimism de împrumut

Rezemat de tocul uşii, sorbea încet cafeaua lăsându-şi creierul să imagineze monştri fantastici din vălătucii de abur ce pluteau alene peste livadă. Era o dimineaţă răcoroasă de toamnă şi ploaia se oprise doar cu o oră mai devreme, lăsând soarele să alerge printre ramuri.
Se gândea la viaţa sa ca la un maraton. Prefera să creadă că are sens, că la un moment dat va putea atinge finişul, pentru a se putea odihni măcar o clipă înainte de a începe altă alergare.
„Trebuie să fii optimist cu orice preţ. Alungă orice gânduri negative. Vei avea o zi excelentă, cu rezultatele pe care le doreşti!” continua el să se auto motiveze. Simţea cum fruntea începe să i se răcorească, şi îi dispărea focul din obraji. Bâzâitul gândurilor enervante se reducea rapid, lăsând loc spiritului analitic.
Era primul succes pentru această zi şi îl întâmpină cu satisfacţie, cu aceeaşi mulţumire pe care o resimţea în fiecare dimineaţă când reuşea să-şi descătușeze optimismul. Zâmbi larg spre soare şi mulţumi naturii. Livada plină de mere rumene râdea şi ea.
O vibraţie fină la încheietura mâinii îl scoase din visare propulsându-l direct în cotidian. Privi scurt numele afişat de brăţară.
„Primesc apelul!” Comanda verbală fu imediat acceptată.
„Alo” se auzi distinct în căşti. Muzica se oprise deja. Gălăgia naturii trezite la viaţă se disipă fulgerător.
„Da. Vă ascult.”
„Revin în legătură cu stadionul pe care l-aţi proiectat. Îmi sunt necesare câteva lămuriri. Puteţi deschide proiectul vă rog?” Constructorul nu pierdea timpul. Era o dimineaţă frumoasă, anunţând o zi lungă, dar proiectele erau multe şi iarna era aproape. Fiecare minut, fiecare secundă erau resurse critice şi căuta să le folosească la maximum. Era dificil să conducă un şantier, iar el avea o reputaţie de apărat.
Andrei intră în salon, cu cana aburindă în mână. Deşi mai toate instalaţiile erau comandate vocal, prefera totuşi să folosească telecomanda. Porni proiectorul. Imagini mixate de media server transformară peretele nordic într-un tablou cu elemente în perpetuă adaptare.
„Imediat deschid documentele” răspunse el interlocutorului, la fel de calm şi optimist.
Mâinile începură să mângâie suprafeţe imaginare, să apese butoane invizibile. Pe ecran magia prindea viaţă, aplicaţiile se deschideau şi se închideau la un simplu gest. Camere video bine camuflate interceptau cu precizie toate mişcările, oferind informaţia de comandă media-serverului. Pachetul proiectului era la o atingere de deget distanţă.
„Gata meştere, le am în faţă”. Lista de fişe compunând proiectul era larg proiectată pe peretele alb, alături de schiţa unui stadion.
„Uitaţi-vă atent la releveul topo. Avem probleme cu cursul de apă.”
Degetele lui Andrei executară un scurt balet aerian. Schiţa topografică apăru mare, cu degradeuri între curbele de nivel, mărginite de un vag alb şi bleu neregulat pe latura vestică.
„Stadionul este pe teren inundabil” continuă şeful de şantier, fără să aştepte îndemnul. „Nu pot să vă acord garanţie la lucrare, şi decât aşa mai bine o las baltă” spuse el, neobservând jocul de cuvinte.
Andrei, imperturbabil, stând în mijlocul salonului, evalua diferenţa de nivel. Erau totuşi 7 metri faţă de albia râului, care era secat mai tot timpul. Torenţii îl umpleau într-adevăr rapid, dar albia largă nu permitea o creștere prea mare a nivelului. In nici un caz, peste 2 metri. Deschise şi evaluarea geologică. De eroziune nu prea putea fi vorba. Tot malul era stâncă în zona respectivă.
„Şi ce propui meştere? Ce ar trebui să facem ca să fii cu inima împăcată?” întrebă el, încă evaluând riscul de inundaţie. Îl evaluase la început, era foarte mic, dar timpul trece, clima e în continuă schimbare şi totul se putea răsturna de pe o zi pe alta.
„Dac-ar fi după mine aş face zid de beton de jur împrejur, să nu intre apa…” Proiectantul începu să râdă. Atât de puternic, încât vocea interlocutorului se opri brusc.
„Ce crezi meştere, e nevoie de o nouă arcă? te gândeşti la vreun potop?”
„Ce să zic şi eu dom’ şef, cu încălzirea asta globală e de groază. N-aţi văzut ce vijelii o fost? A smuls acoperişu’ lu’ vara lu’ cumnata vecinii soră-mi din sat de la Răcari” o rupse ţărăneşte meşterul. „Şi acu’ cu golurile astea de ozeneu de la pol, e şi mai al dracu, chiar că avem nevoie de o corabie, că va să vie potopu lu’ Noie iarăşi dară.”
„Meştere, lasă frate, temerile astea că râul acela n-a depăşit cu mai mult de doi metri matca. Şi matale nu-mi dai garanţie decât pe betoane şi pe fiare, nu pe pământul din şantier. Da vezi ai grijă să nu strici iarba, că nu-s bani pentru aşa ceva.” Andrei râdea în sine de temerile celuilalt. Ploaia se oprise aici, şi probabil şi la 100 de kilometri, unde era şantierul.
„Dom’ Andrei mă luaţi în glumă. Eu vă spun că nu-i de joacă. Acu sunt trei metri şi creşte. Eu scot utilajele de aici că mi le ia viitura…”
Andrei simţi un frison pe şira spinării. Optimismul începu să-i pălească. Simţea urgenţa şi panica pândind într-un colţ. Nu era erou şi nici nu prea avea cum să intervină.
„Meştere, scoate utilajele şi asigură-le. Te sun în cinci minute.”
Salonul păru deodată prea mare şi mult prea tăcut. Apoi ecranul se animă. Prognoza meteo. Nivelurile medii anuale ale precipitaţiilor. Suprapuse peste harta regiunii, toate dădeau informaţii că o inundaţie catastrofală era imposibilă. Albia râului era atât de largă încât debitul afluenţilor nu putea genera o astfel de acumulare. Încălzirea globală sporise violenţa furtunilor şi tornadele altă dată fenomene rare şi de povestit la nepoţi, erau din ce în ce mai frecvente. Curenţi neobişnuiţi de reci, de la mari altitudini îşi găseau drum spre sol, declanşând o mulţime de fenomene neaşteptate şi surprinzătoare. Dar inundaţia ieşea din tipar. Îi trebuia un ochi la faţa locului.
Ieşi din casă ca luat de vânt. O porni spre şopron, deschise larg uşile, fără să ia în seamă pisica ce o zbughi speriată. Pe un raft stătea ‘Vulturul’. Jucăria lui din tinereţe, de când se mai ocupa de modelism. ‘Jucăria’ avea totuşi anvergură de un metru şi jumătate. Doar cele două forme aproape cilindrice de pe aripi trădau motoarele. Vârful transparent al fuzelajului ascundea două camere frontale, însoţite de o a treia amplasată sub ampenajul vertical. Canistra de kerosen era tot acolo pe raft, neatinsă de ceva vreme. Cu o pompă manuală făcu plinul, reuşind să nu risipească nici măcar o picătură.
Pisica se întorsese, şi pândea din uşă. Pasărea era prea mare pentru ea, şi din soiul acela fără carne. Nu prezenta prea mult interes. Îl văzu pe bărbat ridicând pasărea în mâini, şi pornind spre ieşire. Se mută încet pentru a-i face loc, măturând apoi cu coada locul, înainte de a se aşeza. Nu era stăpânul ei. Era un prieten mare şi prost, care îi dădea mâncare degeaba. Poate că ea era stăpâna. RRRR. Ce gând plăcut.
Andrei se opri la vechea masă de piatră din grădină şi unde aşeză şi apoi orientă drona spre pădure. Trebuia să funcţioneze. Nu se îndoia de asta, pentru că avea grijă de ea. O sculă preţioasă care își primea cu regularitate revizia anuală.
Intră la fel de repede în casă. Cele cinci minute promise meşterului Drăgan trecuseră.
„Apelează-l pe Drăgan.” Comanda discretă se concretiză printr-un ton melodic.
„Da dom’ şef. Am scos utilajele, acu ce facem?”
„Ce e cu râul? Mai creşte apa?”
„Creşte dom’le, nu vă spusei? Mai încet, da’ tot creşte. Şi asta nu-i a bună…” Intonaţia meşterului subînțelegea multe pilde dramatice, pe care le cunoştea, şi abia aştepta să le destăinuiască.
„Bine meştere. Stai acolo şi supraveghează situaţia. Încerc să-ţi trimit ajutoare” Inginerul încerca să fie încrezător, şi optimist. Cu greu îşi menţinea încrederea. Miza totul pe inspiraţia de moment şi pe raza de soare ce i se arătase de dimineaţă. Imposibilul se produsese şi trebuia să găsească o soluţie rapidă.
Întrerupse legătura cu şeful de şantier. Pe peretele ecran se afişau acum controalele ‘vulturului’ şi imagini de la camere. Cel puţin electronica funcţiona. Porni motoarele. Încăperea se umplu de fluieratul motoarelor la putere minimă. Cu ambele mâini selectă simultan accelerație maximă şi deblocarea piedicilor. Catapulta pe care o folosea altădată era de mult ruginită. Mâna stângă preluă imediat controlul manşei virtuale, iar cea dreapta era preocupată de căutarea destinaţiei pe harta care începea să-şi reducă din detalii pe măsură ce ‘Vulturul’ căpăta altitudine. Găsi şi punctă locul unde avea să fie viitorul stadion. Găsise destinaţia. Şi apoi, la inspiraţie, trasă cu degetul traseul invers pe cursul râului, până aproape de dronă, unind cele două puncte cu o linie scurtă. Drona preluă programul şi se încadră imediat pe noul curs. Deja ajunsese la o viteză de 300 km/h. Deasupra albiei urma să coboare altitudinea. În curând avea să afle dacă inspiraţia îl servea corect sau nu.
Pe ecran, trei dreptunghiuri afişau rapid panorame în schimbare rapidă. Nimic anormal nu se vedea. Ploaia lăsa dungi subţiri, picături zdrobite de viteza micului aparat de zbor. Aceleaşi picături se vedeau curgând accelerat, sacadat, pe perete. O alarmă se aprinse în colţ, şi imagini TV se deschiseră în dreapta jos. Filtrul de ştiri își făcea datoria, aducând noutăți din zona proiectului.
Andrei urmărea cu coada ochiului, dar vocea crainicei îi lămuri curiozitatea.
„… şi din satele învecinate, aflate pe acelaşi curs de apă, au început să-şi adune lucrurile şi să se refugieze în vecini. Gospodăriile inundate nu erau în zone ameninţate, şi localnicii amintesc de inundaţiile din ’70 care au fost considerabil mai mici…”
Drona intrase pe firul apei. Răul umflat oarecum, nu ieşise din matcă. O mare contradicţie. Dacă nu ar fi văzut ştirile, l-ar fi luat pe Drăgan drept nesănătos.
Drona își continua netulburată călătoria comandată. Urmărea firul apei, cu o viteză fantastică. Micuţul creier electronic îşi făcea treaba, ocolind fulgerător copacii aplecați peste râu sau puţinele păsări care mai rămăseseră în preajmă după ce migratoarele plecaseră. Doar rarele insecte înaripate își găseau sfârşitul la impact, repede spălate de ploaie.
Un vad, un cot, un pod. Un deal pe stânga, un deal pe dreapta. Un pod, case, pădure, deal pe dreapta. Formele de relief şi reperele se succedau într-un ritm amețitor. Era o cursă de mare viteză. Andrei resimţea fiorul adrenalinei. Jucăria era la fel de periculoasă ca un automobil teleghidat şi aproape la fel de mare. Iar viteza o făcea de temut. Doar senzorii interni şi logica de evitare a obstacolelor, făceau riscul să fie insignifiant.
Brusc, culorile peisajului afişat de camerele frontale se schimbară. Eternul gri verzui cu pete ruginii, fu înlocuit de o imensă pată întunecată între două dealuri. Andrei cabră aparatul, încetinindu-l. Coasta unui deal alunecase, formând un baraj natural. Ridică drona, dându-i libertate să survoleze circular locul dezastrului. Nu se vedeau case în zonă. Şoseaua era relativ departe, la un kilometru. O privire pe hartă îi dădu exact poziţia.
„Apelează-l pe Drăgan” Tonul de apel dură mai puţin de o secundă.
„Don’ şef…”
„Ascultă la mine. Urgent pui excavatoarele pe platforme şi le duci 27 de kilometri mai jos pe şosea şi apoi faci dreapta pe câmp, până la râu. Acolo refaci albia, cum poţi. A căzut malul în apă şi s-a făcut baraj. Ai grijă, să n-aud c-ai înecat vreun excavator. Îţi trimit coordonatele pe telefon.”
„Da şefu’, acum se face.” Meşterul era mulţumit că aflase care era problema. Urma să-şi facă treaba. Mizeră, istovitoare, muncitorească, dar relativ simplă şi de înțeles. Oricine putea să înţeleagă un nenorocit de baraj natural făcut de un nenorocit de mal surpat din cauza unor nenorociţi de hoţi de pădure.
Dar dacă nu erau hoţii de vină? Dacă erau proprietarii de drept ai pădurii, dar puşi serios pe făcut teren pentru porumb, de exemplu? Sau păşune.
Andrei comandă întoarcerea dronei. Îi dădu aceleaşi coordonate ca de obicei, pe pajiştea din spatele casei, unde victoriosul aparat urma să gliseze până la gardul de sârmă.
Optimismul îi revenise intact şi simţea efluvii de satisfacţie pentru că inspiraţia îl servise corect. Până la urmă nu erau efectele încălzirii globale de vină. Mai aveau de luptat cu cauzele. Despădurirea încă făcea victime directe, deşi tornadele deveniseră tradiţie, iar ploile diluviale, urmând perioadelor de uscăciune prelungită, nu făceau decât să confirme o degradare inevitabilă.
Andrei, ca toţi ceilalţi, putea să se auto motiveze în continuare. Era şansa lui. Dar optimismul lui de împrumut nu putea schimba faptul că în zece ani, Arctica urma să aibă gheaţă doar iarna.

Proză inclusă în volumul „9 Istorii Reutilizate”, editura Tritonic, 2014


Notă bio-bibliografică

Eugen Ştefan Lenghel (1966) este specialist în informatică cu experienţă de peste 25 de ani. Din 1986 a frecventat Cenaclul studenţesc „Solaris”, fiind ales preşedintele cenaclului între 1988-1989. Prima proză SF publicată a fost în Almanahul „Anticipaţia 1990”, urmată de volumul 6 al colecţiei „Clubul SF”, din 1990, cu contribuţii în antologia „Ferestrele Timpului” – 2013 şi antologia „Cerul de Jos” – 2013. Debutează cu volumul de povestiri „9 Istorii Reutilizate”, Editura Tritonic, 2014. La Gaudeamus 2014 lansează volumul „Numărătoare Inversă”, editura Tritonic. A publicat online în Luceafărul, Revista SRSFF, Revista Nautilus, Gazeta SF şi Fictiuni.ro. După ce a condus redacţia Revistei SRSFF intre 2011 şi 2012, a preluat în 2012 până în toamna lui 2013 poziţia de redactor şef al revistei Gazeta SF. În 2013 a înfiinţat revista Fictiuni.ro. Blogul personal este lenghel.net.