Websdesign New Media Corporation SRL wnc Web Design Bucuresti, creare site, CMS, Joomla, Wordpress, PrestaShop, Magento.

EcoVisare de A.G.Billig

Uite-așa, pe nepusă masă, își scrisese cererea de concediu, o lăsase pe biroul directoarei de resurse umane și de-a doua zi nu mai venise la birou. Își dorea demult să plece o săptămână la mare, la început de mai, atunci când plajele sunt încă pustii iar bodegile, zăbrelite. Cînd țărmul și apa sunt nespus de pure, ca o femeie redevenită fecioară după o îndelungată neatingere. Să locuiască într-o vilă cocoțată pe faleză, cu alei de pietriș și gărduleț îngust, din lemne înnegrite, denumită, Dumnezeu știa de ce, ”La Prison”.
Oricum, mai bine ”La Prison de la mer” decât ”La Prison corporatiste”. Probabil că ideea asta se strecurase în mintea ei mai demult însă se cristalizase abia în acea dimineață. Se trezise stoarsă de puteri, cu ochii umflați și colțurile gurii coborâte, după un somn agitat, în care visase atât de urât, încât țipase și dăduse din picioare. Bărbatul care dormea lângă ea, ostenit din cale afară, nici măcar n-o auzise. Sau dacă o auzise, se prefăcuse că doarme. Oricum, era prea puțin important. După doi ani, relația lor mergea din inerție, ca o mașină care rămasă fără benzină, coboară totuși la vale. Gânduri ciudate îi zumzăiau în minte. Trebuiea era momentul, timpul se scurgea în defavoarea ei…
Pregătise micul dejun la repezeală, apoi sărise în mașină. Se făcuse îngrozitor de târziu și mai avea și evaluare. Directorul general și directoarea de resurse umane o așteptau ușor enervați într-una din sălile de conferință.
Incepuse întâlnirea cu dreptul. Șeful o lăsese să își termine discursul despre cît de bine mergeau treburile în departament, ba chiar o ascultase cu atenție, clătinând din cap în mod aprobator. Apoi, cu un zîmbet amabil, lățit pe toată fața, lansase primul proiectil:
– Mă tem că lucrurile nu stau foarte bine!
Făcuse o pauză, pentru efect dramatic.
”La ce naiba mai m-ai lăsat să bat câmpii”, gândise ea, în timp ce încerca să-și amintească ce anume o speriase atât de tare în vis.
– Conform evaluărilor colegilor tăi, se pare că sunt ceva probleme pe partea de strategie. Nici la capitolul comunicare nu stai foarte bine. Am câteva exemple în acest sens. Vrei să ți le enumăr?
Clătină din cap, în semn că nu.
”Ești un tâmpit. Un an de zile nu ai discutat cu mine nici măcar o singură dată”, îi răspunse în gând. ”Iar acum vrei să mă evaluezi ținând cont de părerile unor imbecile, a căror unică preocupare în timpul liber e să o ardă prin cluburi și să bată mallurile după haine!”
– Știu că oricine poate trece prin perioade mai puțin bune de aceea îți dau șase luni de zile să te pui la punct. La sfârșitul lor, ne revedem și tragem linie, concluzionă șeful.
”Corporatist de rahat”, își zise ea. ”Il doare la bască, vine nepregătit, se uită cinci minute pe mizeriile alea scrise de alții și face pe mărinimosul. Teatru ieftin, doar, doar nu voi cere o mărire de salariu.”
I se pusese un nod în gât. Stomacul începuse să i se agite în semn de protest față de nedreptatea corporatistă. Cu toate că, trebuia să recunoască, fusese cu capul în nori în ultima vreme. Venea la birou, își făcea treaba mecanic, fără dram de implicare sau bucurie, și rupea ușa la cinci. Nu ca altă dată, când rămânea în fața computerului până seara târziu, pregătind prezentări sofisticate, elaborând strategii de comunicare, alegînd cele mai bune tactici. In ultima vreme, își pierduse din putere și lăsase să se vadă.
– Ar mai fi o problemă, o întrerupse din reverie directoarea de resurse umane. Tu ajungi tot timpul tîrziu. Mi se pare o lipsă de respect față de colegii tăi.
Directorul se uită la ceas, se ridică și, scuzându-se că trebuie să ajungă la o altă întâlnire, părăsi sala de ședințe.
– Poate că pe ei nu îi deranjează, însă eu o iau ca pe un afront personal, continuă femeia, nu înainte de a-l saluta pe un ton mieros. Asta în condițiile în care eu am un soț și un copil, pe care trebuie să îl duc dimineața la grădiniță, iar tu nu ai nici o obligație.
”Desigur. Tu mai ai și niște picioare groase ca niște butuci și o minte în colțuri. Porți chiloți tetra, mari cât o prelată de camion și bărbatul tău trebuie să fi fost beat atunci când te-a lăsat gravidă”, gândi cealaltă în timp ce, cu voce tare îi spunea că îi înțelege supărarea dar că nu e nimic premeditat.
De data asta, se simțea umilită de-a binelea. Colega ei îi flutura pe la nas, în zeflemea, familia minunată pe care reușise să o aibă în ciuda aspectului fizic banal, în timp ce ea, atât de frumoasă, cu postura ei dreaptă și grațioasă, cu fundul bombat și abdomenul plat, eșuase lamentabil în viața personală, rămânând nemăritată. Situație în care singura modalitate de a fi acceptată și absolvită de societate, era să servească coporația, din toate puterile și cât mai bine cu puțintă. Să muncească din zori și până în noapte, de luni până vineri. Până când spatele i s-ar fi cocoșat, burta i s-ar fi umflat de la atâtea șaorme și mîncare congelată, iar fundul ar fi început să-i atârne. Și uite că nici de asta nu mai era în stare! Nu-i rămânea decât să iasă în club și să se îmbete în fiecare week-end. Bleah!
Atunci știuse ce anume vrusese să facă încă de când se trezise. De îndată ce ieșise din sala de ședințe, completase cererea de concediu și o lăsase pe biroul directoarei de resurse umane. Să facă cu ea ce vroia! Se urcase în mașină și demarase, îndârjită. Ajunsă acasă, își aruncase într-un troller câteva haine, alese la repezeală, și scrisese câteva rânduri pe un postit pe care îl lipise pe frigider.
”Am plecat în delegație. Posibil să nu am semnal. Nu știu când – apoi tăiase când și scrisese dacă, mă întorc”.
Se amuzase imaginându-și fața lui uimită, în timp ce-l citea. Prea o lua de-a gata, prea o lua de bună, era momentul să-l scuture nițel. Să nu se mai întoarcă la el, asta da surpriză.
De îndată ce intrase pe autostradă, uitase de tot. Viitorul era incert. Mai mult ca sigur, avea să-și piardă și jobul, și iubitul, dar, Doamne, ce senzație minunată trăia. Simpla și totuși atât de complica acțiune de a fi luat o decizie bazată pe un impuls lăuntric, pornit din inimă, o făcea să se simtă liberă și puternică.
Ajunse în satul de pescari pe înserat. Parcă foarte aproape de muchia falezei, atât de aproape încât ai fi spus că plănuia să scape de ea, împigând-o în gol. Casa ”La Prison” era liniștită și pustie. Într-o astfel de lună, în prima zi a săptămânii, mai nimeni nu se aventura până aici. Coborâ din mașină și rămase nemișcată, cu ochii ațintiți în sus. Cerul părea să se fi coborât, la un braț distanță, împroșcând-o cu stele strălucitoare.
Un felinar electric se aprinse și o umbră avansă spre mijlocul aleii principale.
– Sunteți doamna de la oraș, cu care am vrobit după-amiză?, rosti răspicat o voce adâncă.
– Chiar ea, răspunse surâzând, întorcându-le spatele stelelor cu părere de rău.
– Credeam că nu mai ajungeți, spuse umbra dezvăluindu-se puțin câte puțin. Nu prea suntem obișnuiți cu vizitatori la ore târzii.
Glasul îi aparținea unui bărbat mărunțel, dar solid. Purta o cămașă albă, din pânză groasă de in și o pereche de pantaloni albaștri, de catifea raiată, susținuți de bretele. La gât avea o eșarfă micuță iar capul îi era acoperit de o beretă lăsată pe frunte. Incălțările butucănoase, cu botul rotund, erau mai degrabă potrivite pentru o zonă montană, accidentată și nu pentru nisipul fin al plajei. Pielea brațelor îi era tăbăcită și arsă de soare.
– Aveți și pirați pe-aici?, glumi ea.
– Am avut cândva, răspunse el, serios pe un ton care lăsa să se înțeleagă că era fără chef de vorbă.
Casa nu avea nimic dintr-o închisoare. Poate doar ușile camerelor de oaspeți, cu ochiuri de geam zăbrelite, tăiate în lemnul masiv, să fi fost împrumutate dinr-o temniță. Pereții holului erau construiți din piatră masivă de râu, care ținea răcoare chiar și în timpul celor mai aprige arșițe. Odaia ei dădea către mare. Era o încăpere nici prea mare, nici prea mică, cu ziduri albe. Cu un dulap încastrat în perete. Pe o etajeră, într-o sticlă, stătea captiv un vas cu pânze. Un abajur crem îmblânzea lumina lămpii din tavan.
– Cât timp intenționați să rămâneți la noi?, o întrebă bărbatul.
– Habar nu am, îi răspunse. De data asta, nu mi-am planificat nimic.
Nicicând nu întâlnise o gazdă mai ursuză. Atât de neprimitoare cu străinii.
– Imi place foarte mult casa, adăugă, obișnuită să obțină simpatia și aprobarea celorlalți. Dumneavostră sunteți proprietarul?
– Nu, răspunse el scurt. Noapte bună. Și să știți că nu servim micul dejun. Dacă vreți să vă luați ceva de mâncare, ieșiți la șosea, faceți stânga și, la câțiva zeci de metri, veți găsi un magazinaș.
Cu alte cuvinte, de-acum înainte ești pe cont propriu. Descurcă-te singură și lasă-mă în pace!
Era prea bucuroasă pentru a-l lua în seama. Credea că, odată ce o va vedea la lumina zilei, atitudinea i se va schimba. Atunci cînd vroia, avea darul de a vrăji oamenii, de a-i convinge să-i facă pe plac.
– Era să uit, cheia!, exclmă el, întorcându-se din drum. Aici fiecare vine și pleacă cum vrea.
Ce atîta zarvă, normal că fiecare venea și pleca cum vroia. Doar nu erau la închisoare. Ar fi putut să fie mai amabil, la banii pe care îi plătea pe noapte. Intenționa să i se plângă proprietarului, cu prima ocazie. Până atunci, se mulțumea cu decizia luată: să îl ignore. De îndată ce zgomotul oașilor lui se stinse, ieși afară, în curte, fără să observe cum ecranul telefonului ei mobil, pus pe silențios, se aprindea isteric, repetând într-una ”iubi”.
Trase în piept, pofticioasă, aerul mirosind a alge și o porni pe alee, către poartă.
Unchiașul o proptise atât de bine, încât îi fu imposibil să o deschidă. Noroc că ea avea picioare lungi, astfel încât sări cu ușurință peste gardul mititel. O luă la stânga, de-alungul cărăruii colbuite, de pe marginea falezei abrupte. Casele erau cufundate în întuneric. Din când în când, un câine trezit din somn, începea să latre. Altfel, liniștea era deplină. Chiar și valurile necrescute, se unduiau fără zgomot. Vânticelul adia plăcut, dându-i fiori și încurcându-i pletele lungi. Se opri în cel mai înalt punct al malului, acolo unde drumul făcea o cotitură. Își desfăcu brațele, imaginându-și că se află în vârful unui catarg, și cuprinse marea într-o caldă îmbrățișare. Se vedea atârnată de frânghii, aproape de vârful catargului, pândind apariția vasului spaniol pe care își puseseră în gând să-l prade. Plictisită de viața de la curte, se deghizase în băiat și fugise pe o navă de corsari.
Vremea asta eroică apusese demult. Luminile din zare erau ale unui vas comercial. Sau, poate, ale unuia de croazieră. Mateloții purtau uniforme și erau absolvenți de facultate. Dormeau în cabine curate, cu baie. Foloseau tacâmuri și șervețele. O părere de rău ca o adiere, că nu se născuse în alte vremuri, îi așeză o cută abia vizibilă între sprîncene. Dar tot era bine că se afla acum aici, atât de aproape de cer, pe când ceilalți dormeau izolați, în cutiile lor de beton și cărămidă.
A doua zi, se trezi înainte de răsăritul soarelui. Acasă, abia de auzea alarma ceasului. Aici, strigătele matinale ale pescărușilor o făcuseră să deschidă ochii de îndată. Imbrăcat la fel ca în seara precedentă, ca și cum nu ar fi dormit, bărbatul uda grădina. Zărindu-l, simți același ghimpe în inimă, ca atunci când un convoi mortuar îi tăia calea, prevestind ghinion. O salută cu o mișcare scurtă din cap, fără să se oprească din treabă. Portița era acum deschisă, îmbiind-o să iasă. La cât de urâcios era omul, orice era posibil. Chiar să transforme micul gard viu în ziduri impenetrabile, de fortăreață. Si de-ar fi fost așa, ce ar fi pierdut? Câteva cârpulițe și un telefon mobil pe care numitul iubi o apelase de 49 de ori.
”I, I’ll follow you into the sun….La,la, la”, îngâna un cântec auzit la radio atât de des încât îl visase, la propriu, într-o noapte. Își pusese o pălărie de paie cu boruri largi și o tunică fucsia de in. Avea o slăbiciune pentru culorile aprinse. Ducea la subraț un prosop de plajă cu un taur roșu desenat pe un fundal negru. Părul îi sălta pe umeri în dezordine. Apa rosese din mal, transformându-l într-o fâșie îngustă de nisip, acoperită de alge eșuate, sfărâmicioase. Erau alegele pe care ea le culegea în copilărie pentru a le planta în găletușa ei, plină cu apă.
Găsi un loc mai curat și își întinse prosopul. Se așeză, cu privirea ațintită către linia orizontului, în așteptarea miracolului. Păsările, peștii, apa și vântul își țineau respirația, cuprinși de nerăbdare. Soarele își făcu apariția pe neașteptate, precum o simfonie care te surprinde printr-un început în forță. Dunga portocalie, paralelă cu linia de îngemănare a cerului cu pământul, își schimba forma văzând cu ochii. Se transformase într-un arc de cer apoi, într-un semicerc, pentru ca, în cele din urmă, să se ridice deasupra apei, în toată splendaorea. Un disc perfect rotund, strălucind în toate nuanțele focului. Pescărușii scoaseră țipăte de triumf iar delfinii se ridicară din adâncuri, arătându-și spinările lucioase și ochii negri, într-un dans al renașterii.
Vrăjită, uitase să clipească. Se întreba cum de putuse să trăiască ruptă de acest spectacol fantastic. Și cum ar mai putea, de acum înainte. In jur, totul scânteia. Apa, cerul, nisipul, vântul, ea și viețuitoarele marine se contopeau într-un vârtej plăcut, fără de început sau sfârșit. Delfinii se apropiaseră, făcându-i semne prietenoase cu înnotătoarele. Se ridică de pe prosop și intră cu picioarele în valurile răcoroase. Doi dintre ei o apucară delicat, cu boticurile rotunde, de degetele mari de la picioare, gâdilând-o și făcând-o să râdă.
– Haide, fă-ți curaj și vino cu noi!, păreau să-i spună.
Inaintă în apă până la glezne, apoi până la pulpe. Fără să știe cum, se trezi pe spinarea unui delfin care o purtă departe, dincolo de geamandură. Innotă cu ea printre pâlcuri de căluți de mare arămii, ce-și ondulau cozile cu grație de balerine, și bancuri de pești – curcubeu neastâmpărați. Pe lângă meduze leneșe, pe care vârtejul prilejuit de trecerea lor, le răsturna cu pălăria în jos. După vreo câteva minute, învățase să-și țină echilibrul doar cu ajutorul picioarelor. Eliberată, își ridică brațele în aer și chiuii din toate puterile:
”Iuhuuuuuuuuuuuuuu! Ce frumos!”
Apa sărată îi intra în nări, în urechi și în ochi. Închise pleoapele, pentru a scăpa de usturime. Cânde le deschise, se afla din nou pe prosop, udă toată. In zare se vedeau spinări lucioase și negre, de delfini.
”Oare am visat sau a fost aievea?” se întrebă. Știa prea bine, creierul uman era incapabil să facă diferența între realitate și imaginație, răspunzînd la fel.
”La urma urmei ce contează dacă s-a întâmplat pe bune sau nu”, își spuse. A fost o experiență minunată. Pe care colega mea cu chiloții cât husa de camion n-o va trăi în veci!”
Zgomotul de scoici strivite o trezi din reverie. Un bătrân cu îmbrăcămintea slinoasă, mirosind a pește, se îndrepta către ea.
– Nu ești de prin partea locului, nu-i așa, fătuco?
Auzi tu, fătuco! Ea, o doamnă în toată puterea celor 30 de ani ai ei, cu o funcție importantă într-o agenție de publicitate, cu haine de firmă și vacanțe all-inclusive. Dar care, în graba cu care plecase, își uitase acasă întregul arsenal de machiaj. Astfel încât, toți pistruii de pe obraji și de pe nas, pe care îi ascundea de regulă sub un fond de ten mat, se etalau acum la lumina zilei, în văzul tuturor.
– Nuuu, nu-s, intră în joc, alintându-se ca o fetișcană.
– De-aia stai tu aici când se apropie furtuna. Fugi și adăpostește-te, căci nu-i de joacă! Măcar de-am fi avut un paratrăznet, îi zise, arătând cu degetul către un grup compact de nori negri care începuse să muște din soare. Știa moșul ce știa.
– Mulțumesc, răspunse zîmbind, ca și cum acest cuvânt, pe care îl rostise foarte rar în ultimii ani, îi luase o greutate de pe suflet.
– A cui ești? Mi se pare sau e prima dată când te văd la ochi?
– A nimănui!
Moșul făcu o față nedumerită:
– Fiecare e al cuiva…
– A nimănui de pe-aici, vreau să spun! completă ea repede. Sunt turistă, am ajuns aseară și m-am cazat la ”La Prison de la mer”.
Vântul se întețise, făcând să fâlfâie obrajii scofâlciți ai pescarului care se scărpina în cap, încercînd să-și dea seama de ceva.
– Prima casă de pe faleză. Acolo, sus, adaugă ea, arătând cu mână spre marginea abruptă a malului.
– Aha! Bine ai mai picat, ce să zic!
Ar fi vrut să-l întrebe ce semnfica această afirmație, însă omul îi făcu semn să se grăbească. Suflarea văzduhului începuse să ridice nisipul, biciunindu-le pe picioarele.
– Nu mai e vreme de vorbă. Trebuie să ne adăpostim.
Plecară în direcții opuse. El, către niște barăci de lemn, de la marginea digului. Ea urcă panta abruptă, nesștiind ce o înspăimânta mai tare – fulgerul din cer sau paznicul taciturn al casei. Norii se scuturară brusc, cu o bubuială răsunătoare. Se opri lângă un stâlp de beton, hotărâtă să obțină un rol în acest spectacol zgomotos. Locul ei era pe scenă. Știa că natura nu ar fi lovit-o pentru că avea o steluță norocoasă care o veghea de sus, din cer. Ultima dată când privise ploaia, era o fetiță. Atunci vrusese să umple cu apă găletușa cu care se juca la mare, în nisip. Se cățarase pe un scaun și se aplecase peste marginea balconului, cu brațele întinse. Insă mama ei apăruse repede și o trăsese înapoi. Ii dăduse și-o palmă, spunându-i că nu e voie.
Marea se agita, valurile făceau spume. Picăturile de apă, subțiri ca niște penițe de stilou, cădeau una după alta, cu zecile de mii, cu sutele de mii, înfingându-se în mal fără zgomot. Se făcuse noapte, o noapte sfâșiată de sulițe de lumină, departe, în larg. Universul dădea un concert de percuție, punctat de accente ascuțite, ca niște țipete, ieșite din gâturile unor ființe înnaripate, nevăzute. Și toate astea doar pentru că ea stătea acolo, actor – spectator, urmărindu-și colegii de scenă cu sufletul la gură.
Reprezentația se sfârși la fel de brusc pe cât începuse. Muzica se opri, norii se dădură în lături, lăsând lumina să usuce și să încălzească. Nisipul era jilav, ea era jilavă. Pescarul se ascundea încă într-una din barăcile de lemn. Poate că adormise. De data asta trebuia să se întoarcă înapoi la temnicierul ei. Da, așa intenționa să-i spună de acum înainte. Chiar avea chip și gesturi și tot de temnicier. Și cu toate astea, care era motivul unei antipatii atât de puternice? La urma urmei, omul nu îi greșise cu nimic. Poate dintr-o altă viață, își spuse. Găsise teoria asta despre sufletul care călătorește prin mai multe existențe, în diferite epoci, într-un articol publicat în UK Daily Mail. Teoria i se păruse stranie dar, totuși plauzibilă. Și mai straniu i se părea că, de la o viață la alta, sufletul putea trece dintr-un corp de femeie într-un corp de bărbat și invers. Îi plăcea să fie femeie. I-ar fi displăcut să aibă pe cap responsbilitățile unui bărbat. Inclusiv vânătoarea și erecția. Poate că fusese și ea bărbat, cândva. Toate femeile fuseseră bărbați căci, se scria acolo, abia după ce sufletul ajungea la un grad mai mare de înțelepciunea și înțelegere, se putea încarna în femeie. De asta erau femeile mai complexe.
Curtea casei era pustie. Câtvea tufe de trandafiri fuseseră culcate la pământ. In aer plutea un miros de petale strivite iar temnicierul nu se zărea pe nicăieri.
”O fi având treabă prin sat”, își zisese, răsuflând ușurată.
Furtuna ajunsese și în cameră. Unul dintre geamuri se lovise de perete, până când se spărsese. Perdeaua era umedă. Afară, lumina era din nou atotputernică, făcând să strălucească apa verzuie a mării.
”Totul e căldură, totul e culoare”, gîndi.
Își scoase tunica udă, se înfășură într-un prosop și se întinse pe pat. Visa cu ohii deschiși. Se văzu din nou pirat. De fapt, femeie deghizată în pirat. Fusese capturată. Se afla chiar aici, în camera asta. Doar că arata ca o celulă rece, nemobilată. Zăcea pe jos, cu încheieturile captive în lanțuri grele, prinse de zid. Temnicierul, în care îl recunoscu pe paznic, deși avea o barbă castanie și moale și părul prins în coadă, îi aducee apă și pâine. Ea îi vorbea cu glas dulce, femeiesc. Ii vorbi de fiecare dată când îi aducea câte ceva. Cu o seară înainte de a fi dusă la spânzurătoare, îl convinse să o elibereze. A doua zi, el era cel care atârna în ștreang.
Fu cuprinsă de remușcări. De-aia se uita temnicierul urât la ea? Pentru că își amintea și o recunoscuse?
Trupul i se scutură, într-un spasm. Ce era cu poveștile astea de speriat lumea? O viață pe pământ aveai, căci nimeni nu se întorsese din morți, să dezmintă. Să o trăiești cu teamă că nu vei putea scăpa de consecințele faptelor tale, era prea mult! Oricum, era speriată. Că se apropia dead-line-ul. Că Iubi o putea părăsi oricând pentru una mai proaspătă. Că o luase radarul. Că, de la atâta stat pe scaun, i se lăsa fundul. Că trebuia să ia un premiu la festivalul de publicitate. Că era posibil să ajungă la menopauza mai repede decât alte femei. Că fiscul i-ar fi putu bloca conturile din cauza unei greșeli a contabilei. Viața era o luptă continuă.
Capul îi vâjâia. Era pentru prima dată când hoarda de gânduri negre dădea navală în formație completă. De regulă, apăreau cîte unul, camuflându-se în spatele unor închipuiri mai prietenoase. Se minună cât de tare era, psihic vorbind, de reușise să trăiască la modul ăsta fără să o ia razna.
Stomacul o rodea. Pentru prima dată în lungii ani de când lucra în corporație, simțea o foame sănătoasă și puternică. De regulă, sărea peste micul dejun. Apuca din mers, de la un drive-in, un croissant și o cafea, pe care le termina până când oprea mașina pe locul ei rezervat din parcarea companiei.
Imbrăcă o rochie vaporoasă, din material de in alb, își puse sandalele romane, își prinse părul într-o coadă de cal și ieși. Văzându-se în treacăt în oglindă, zâmbi mulțumită. Marea făcea minuni iar pescarul avusese toate motivele să o considere o puștoaică. Culoarea îi revenise în obraji, pielea stătea mai întinsă iar ochii erau luminoși, plini de o mulțumire lăuntrică.
Paznicul era afară, încercând să repare efectele furtunii. Aduna petalele trandafirilor căzute la pămînt cu gesturi tandre. Ca și cum ar fi vrut să le aline. În loc să le arunce la coșul de gunoi, le aduna într-un bol de teracotă. O clipă, ochii li se întâlniră. Și chiar dacă el îi întoarse repede spatele, mormăind ceva în bărbie, ea avu timp să observe că trăsăturile i se îndulciseră într- un zâmbet.
Satul de pescari, înțesat vara de turiști, era acum pustiu. In curțile de la șosea, înguste și lungi, trase parcă la indigo, nu se vedea nici țipenie de om. Din casele ascunse vederii de felurite plante înverzite – viță de vie, stânjenei multicolori și regina nopții printre care amestecau iasomia și curmalii, se zăreau doar acoperișurile drepte și obloanele vopsite în alb sau albastru, de la primele caturi. Totul părea încremenit, într-o nemișcare atât de consistentă încât ar fi putut fi tăiată în felii. Și-ar fi luat câteva la pachet, să le aibă de rezervă în momentele agitate. Să se hrănească cu ele.
Ii era din ce în ce mai foame. Un indicator decolorat arăta spre strada pietonală, acolo unde se găseau magazinele și restaurantele. Intr-o zi de vară obișnuită, fete tinere, îmbrăcate după tradiția locului, ar fi îmbiat-o să intre și să guste bucatele abia scoase din cuptor. Obloanele fereștilor ar fi fost deschise, lăsând să se reverse perdele de flori curgătoare. Prăvăliile ar fi întâmpinat-o cu veșminte croite de mână, așa cum se oboșnuia prin partea locului. Vânzătoarele zâmbitoare i-ar arătat sandale împletite, genți maro, mirosind a piele nouă, pălării cu boruri largi și eșarfe colorate. Magneți, căni, păturici, portofele inscripționate cu numele locului, cu care să își umple poșeta pentru a le aduce celor de acasă, rămași în captivitate. Numai că strada avea acum aerul unei muieri supărate, cu brațele și picioarele încrucișate și buzele strânse, care refuză să arate ceva. Ca și cum Iubi ar fi înfăptuit o minune, încercând să o aducă înapoi prin înfometare. Era hotărâtă să reziste. Chiar de-ar fi fost să mânânce pește fript și ciorbă făcută la ceaun, cot la cot cu pescarii.
” Ce idee bună”, își zise. ”Aș putea mânca cu ei acum și m-aș putea duce în oraș, după provizii, mai pe seară.”
Făcu calea întoarsă. Intre timp, norii se risipiseră de tot iar pământul începuse să se usuce. De pe marginea dreaptă a falezei, văzu câteva siluete agitându-se în golf. Grăbi pasul curioasă. Furtuna îngropase în nisip vreo trei bărci pescărești. Așa cum erau așezate paralel, cu boturile ridicate, ieșind din mal către cer, arătau ca o instalație vizuală a unui artist anonim.
Tot atâția moșnegi, printre care și cel pe care îl întâlnise dimineață, le dădeau târcoale, mirați.
– De când sunt, n-am văzut așa ceva. Parcă-ar fi lucrarea dracului, zicea cel mai vârstnic dintre ei.
– E un semn! Am supărat noi marea, pesemne. Trebuie să facem ceva,că de nu, data viitoare ne ia cu totul.
Cum oamenii i se păreau din cale afară de blânzi, nu se sfii să intre în discuție:
– Ce veți face fără bărci?
– Ia uite cine a venit! Fătuca de pe plajă! Cred că te-a făcut ciuciulete, ploaia, ai?, răspunse moșul ei, arătându-și dinții de tablă galbenă. Sau poate aur, presupunând că găsise o salbă prețioasă în burta unui pește.
– M-a udat, recunosc.
– Uite, vezi, de-asta e bine să le dai ascultare celor vârstnici. Ce ziceai?
Nici nu apucă să deschidă bine gura, că uncheșul grăi din nou:
– He, he, nu-s așa ramolit cum par. Știu ce m-ai întrebat. Astea nu-s bărcile pe care le folosim de obicei. Erau trase aici, pe mal, la meșterit. Și de-ar fi fost cele bune, mâinile noastre știu ce să facă. Am văzut noi altele mult mai rele. Ia zi Ioane, cum a fost acum vreo 20 de ani, când ți-a luat valul casa, cu tot cu nevastă și copii?
Să fi avut vreo șaizeci de ani, Ioan, poate mai mult sau mai puțin. Părul, prins într-o coadă uleioasă, îi era complet alb, obrazul drept brăzdat de o cicatrice, sprâncenele stufoase și negre.
– Greu, greu de tot a fost, dar a trecut , răspunse oftând și-apoi desfăcându-și buzele într-un zâmbet aproape știrb.
– Marea i-a luat tot. N-a mai găsit nimic din femeie și odrasle. Doar ceva bîrne putrede de la acoperiș. Știa că sunt de la acoperiș pentru că încă aveau oale agățate de ele. Rămase întregi, ca prin minune.
Ioan continua să zâmbească
– Ce bine că a ieșit soarele, spuse cu o bucurie sinceră.
– Nu înțeleg!, zise ea.
– Ce nu înțelegi?, răspunse moșneagul cu dinții de aur.
– Nu înțeleg cum poate fi atât de liniștit, atât de împăcat. Chiar nu i-a iubit deloc? Iertați-mă, departe de mine intenția de a-l jigni cu ceva, însă acolo de unde vin eu, cam așa s-ar interpreta atitudinea lui.
– Nu-i așa că nu-ți prea mai place acolo?
– E adevărat că sunt chestii care nu-mi plac. Nu-mi prea place de mine. Iar viața pe care o duc, deși îndestulată, nu mă mulțumește. Parcă lipsește ceva și….
Se întrerupse brusc. Ce i se întâmplse de ajunsese să-și pună viața pe tapet în fața unor străini, a unor terchea berchea incapabili probabil să-și scrie numele?
– Dar lumea mă apreciază, sunt și multe lucruri bune în viața mea, continuă pe un ton schimbat. Inclusiv faptul că moartea cuiva este tratată cu mai puțină nepăsare.
– Dacă a-ți zmulge părul din cap și a fugi de viață înseamnă mai puțină nepăsare, fie, interveni Ioan. Eu cred că ai mei sunt bine acolo unde sunt. Pentru că eu știu că ei sunt acuma acolo, undeva, deși nu-i pot vedea. Dacă Domnul a decis să-i mute în altă parte, înseamnă că așa a fost mai bine pentru ei. De ce să jelesc? E adevărat, îmi lipsesc. Dar inima îmi spune că ne vom reîntîlni. Până atunci, eu am o datorie față de mine și față oamenii din sat, pe care trebuie să o împlinesc. Atât cât îmi este dat!
– E un punct de vedere. Neverificat, însă. Nimeni nu știe precis ce anume se întâmplă dincolo de moarte!, zise ea căci era obișnuită să aibă dreptate.
– Cum spuneam, inima mea știe și e de ajuns.
Răspunsul o lăsă fără replică. Și ea știa numite lucruri. De exemplu, că Iubi nu era Iubi al ei cel adevărat, ci doar un bărbat cu care se obișnuise.
– Aerul ăsta de mare dă o poftă de mâncare teribilă. Zi tu fată, că nu-i așa!, sparse tăcerea primul moșneag în timp ce al treielea ciocănea de zor cu nodurile degetelor lemnul unei bărci. Hai cu noi să mănânci o ciorbă de pește proaspătă.
– Bucuroasă. Mi-e o foame de lup și totul e închis în sat!
Se îndreptară către barăcile de lemn de pe mal. Un ceaun uriaș, atârnat de trei pari înalți, scotea aburi deasupra unui foc, ademenind-o cu un miros îmbietor. Ioan aduse patru castroane de pământ și patru linguri de lemn. Se așezară să mânânce la umbra unei pânze decolorate, atârnată de niște frânghii.
Ciorba, un pic uleioasă, era acrișoară și avea gust de leuștean. Pe măsură ce o sorbea, se simțea întremată, ca și cum s-ar fi hrănit direct din seva mării. Ceru încă o porție.
Soarele se pregătea să asfințească și ea era încă pe plajă. Telefonul rămas în cameră continua să înregistreze apeluri pierdute de la Iubi. Si un mesaj de la directorul agenției de publicitate, care o anunța că refuzase să îi aprobe concediul și că neprezentarea ei la serviciu, a doua zi de dimineață, implica concedierea. Doar că ea avea multe de aflat și de trăit. Pescarii erau șugubeți și înțelepți. Gătitul unei ciorbe de pește era o artă, imposibil de deprins într-o singură zi. Nisipul avea o mie de nuanțe diferite. Și tot într-o mie de feluri diferite se scurgea prin degetele ei. Stelele de pe cer alcătuiau constelații. Constelațiile aveau un nume și un înțeles, pe care vroia să îl afle. Vroia să iasă cu barca în larg, să învețe să arunce năvodul.
Târziu, după miezul nopții, când în sfârșit se duse la culcare, realiză că o săptămână era prea scurtă pentru toate acestea. La urma urmei, ce știa despre cine era ea, cu adevărat?
Hotărâ să afle. Tot. Și să rămâna la mare atât cât era nevoie.

absign

Povestire inclusă în volumul ”4 Uși și alte povestiri” publicat de Editura Data Group din Timișoara.

A.G Billig – primul debut literar internațional made in Romania

A.G. Billig este prima scriitoare autohtonă al cărei volum de debut apare direct în limba engleză, fiind disponibil pe tot mapamondul. Lansat pe 14 noiembrie 2012 de către editura britanică MP Publishing sub formă de eBook, volumul ”Four Doors and Other Stories” (”Patru Uși și alte povești”) include doisprezece povestiri scurte, ce au ca temă principală iubirea.

Cele doisprezece povestiri incluse în volumul ”Four Doors and Other Stories” ilustrează faptul că, atunci când ne deschidem inima, putem simți iubirea pretutindeni: în îmbrățișarea unei mame, în sunetele ca de trompetă scoase de un elefant, într-un val care îți alintă glezna, în privirea plină de pasiune a unui fost iubit, în sunetul unui pian, în nodul unei batiste uitată pe o masă.
“Fiecare dintre noi se ascunde într-o singură viață în spatele a sute de porți sufletești. Și în spatele fiecărei porți este păstrată o altă poveste despre noi, o mică istorie trăită și închisă în uitare. A.G. Billig invită cititorul prin culuarele sale interioare, unde adesea fetița din vechime se privește prin ochii femeii de mai târziu și trebuie să recunosc, pentru lumea tăcută a senzualului, cuvintele ei nu dezvrăjesc farmecul povestirii,” mărturisește scriitorul și istoricul Adrian Majuru
A.G. a început să scrie la vârsta de opt ani însă a decis să se dedice în exclusivitate activității literare la începutul lui 2012. In aprilie, înarmată cu patru dintre cele mai bune povestiri ale sale, traduse în limba engleză, a plecat la Londra, pentru a participa la unul dintre evenimentele de referință ale industriei de gen,”London Book Fair” și a găsi un agent literar care să o reprezinte. Câteva luni mai târziu, la sfârșitul lui iunie 2012, A.G. a semnat cu MP Publishing, în Douglas, capitala Isle of Man, Marea Britanie, primul ei contract în calitate de scriitoare.
“Am fost foarte încântați să o întâlnim pe A.G. la London Book Fair 2012. Suntem mereu în căutarea unor noi si interesanți autori și A.G. este cu siguranță unul dintre ei! Stilul ei poetic și spiritual de a scrie, ne permite să pătrundemnu doar în interiorul unor călătorii personale de auto-cunoaștere, dar și unor tipuri și mesaje de dragoste diferite. O lectură captivantă care ne face să așteptăm cu nerăbdare următoarele creații literare”, declară Mark Pearce, CEO – MP Publishing

A.G. Billig spune că, dincolo de satisfacția personală, izbânda ei îi va motiva și pe alți tineri să își urmeze visele și va contribui la schimbarea mentalității conform căreia lumea anglo-saxonă este un bastion de necucerit pentru scriitorii români.

”Din păcate, în peste 90 % din cazuri, mass-media prezintă o imagine deformată a României și a românilor, cultivându-se imaginea unui popor decăzut, gregar și plin de defecte. Se vorbește prea puțin despre oamenii de valoare – numeroși, de altfel, și prea mult despre personaje neinteresante. Depinde de fiecare dintre noi să schimbăm asta, pornind de la un simplu gând și trecând la fapte. Mă bucur că volumul va fi promovat și în Statele Unite de către o agenție de PR din Los Angeles. Inseamnă o bilă albă în plus pentru țara în care m-am născut”, spune A.G.
Semnarea unui contract cu o editură internațională este o reușită și prin prisma faptului că A.G Billig s-a format și trăiește în continuare în România, ea netrecând prin sacrifiicile de a te adapta la un alt tip de civilizație, singura șansă, în general, de a avea reușite în afara țării, mai ales dacă vorbim de un debut.

”Four Doors and Other Stories” este disponibilă pe toate marele rețele de distribuție on-line, inclusiv Amazon, Amzon UK, iBooks, Barnes & Noble.
In 2013, cartea a apărut în limba română, atât în format tipărit cât și digital la editura Data Group din Timișoara. Volumul conține douăzeci și una de povestiri. Tot in 2013, autoarea a decis să interacționeze cu publicul său din postura de actriță. A luat lecții de actorie, a rescris câteva povestiri sub formă de monolog și a creat happening-ul artistic ”Poveste de vară”. Acesta a fost prezentat la București ( Muzeul Țăranului Român) și Iași (Ateneul Tătărași în cadrul FILIT)
Mai multe despre autoare, găsiți pe site-ul oficial: www.agbillig.com și pagina de facebook, www.facebook..com/A.G.Billig.