Websdesign New Media Corporation SRL wnc Web Design Bucuresti, creare site, CMS, Joomla, Wordpress, PrestaShop, Magento.

Pădurea mea de Monica Manolachi

pădurea mea

în pădurea mea nu se arată sălbăticiuni.
pădurea mea este.
este pentru cântecul singuratic al bufnițelor
și mersul de păianjen pe buzele lunii,
pentru ursoaicele care nu se năpustesc în oraș,
ci se depărtează sperioase prin tufe.
pentru grozava spaimă de câinii stânelor,
pentru roțile de brânză, pumnii cu mure,
buzunarele cu alune și fotografiile close-up.
ce n-aș da pentru o baba oarba
în mijlocul brazilor, prin zăpada la brâu
sau îmbătați de aroma rășinii vara,
chemând umbrele, iubitele soarelui,
și stelele căzătoare noaptea?
nu vreau să-mi arate nimic pădurea mea,
ci vreau doar să fie
și să-i pese puțin de mine, de tine.
pădurea mea nu vreau să fie subiect de jurnal,
nici în vreun coșmar de-al pădurarului
și nici la bursa comercianților de cherestea.
vreau să fie mâneca puloverului verde
prin care îți alunecă inima,
furișându-se în palma ta ca frunza toamna,
cu nervurile roșii, o rezervă de vervă,
adieri, întrebări, cabazlâcuri,
trădând un glas adânc de eliberare.

cuvinte încrucișate

sfâșii un teanc de cuvinte încrucișate englezești,
fotocopiate prost anul trecut și uitate într-un dosar.
nu le arunc la coș, ci mă opresc deodată
și le privesc, le amestec și le împrăștii pe masă
ca și cum aș reface o hartă,
ca și cum aș proba nasturi pe o țesătură.

le-aș cere iertare acestor bilețele
pentru vremelnicia la care le supun,
dar și viespilor și gărgăunilor,
care, cu finețea cuiburilor,
i-au inspirat pe chinezi să inventeze hârtia.
le-aș cere iertare și fibrelor de celuloză
și ligninei și bradului tăiat din cauza unei idei:
aceea de a proba înțelegerea.

care înțelegere?

pe bilețele sunt șiruri de litere întrerupte,
desperecheate, deșirate. așteaptă în fața mea
ca vânzătorii de ceapă, cu șireturi și catarame desfăcute.
nasturii lor sparți au timp să numere,
cântăresc așteptarea. îi dau și un preț.
umărul unei mâneci stă să cadă.
prin cădere, ai putea vedea ridicându-se întrebări
cu răspunsuri
abia la o pagină ulterioară, din altă carte.

și totuși cum ar fi lumea fără cuvinte încrucișate?

în caz de ceva

m-am îndrăgostit de brațul stâng
al unui munte. naufragiase –
l-am fotografiat fără să știe.
norii croncăneau timid,
în depărtare fluiera un tren,
câinii ciobănești lătrau de după nori.
vântul își făcea de lucru prin păr,
bolborosind în limbi străine –
mângâierile așteptau în caz de ceva.

dai perdeaua văzduhului într-o parte
și privești în gol netulburată,
ca o hartă pe genunchii rătăcitului.
din privirea lui întredeschisă
pornesc mici elefanți în șir indian,
căutându-și culorile prin iarbă.

cineva țese în jurul nostru o ființă
cu tălpile roșii, cu brățări de lumini.
râuri presimțite i se revarsă în plete.
în apa lor vie ne-am înmuiat degetele
și am pictat stele pe frunți –
oriunde am fi, lumea să ne recunoască.

sertar

inventez dispariția mâinilor
și contopirea cu mânerul:
sunt un sertar
deschis și închis,
ca un punct de lucru
pentru relații cu publicul;
deschis la culoare;
închis ca un ochi de urs.

șovăiala incompletului urmează
nevoii de a fugi, de a râvni
la arta privitului prin timp.

aud frecvent:
sertar, deschide-te!
și din mine se desfac:
istoria nasturilor,
monștri de papiotă,
ascuțitori visătoare,
ochii din fotografii se înalță
ca puful de păpădie,
șosetele au glas
de călcâi ciobit.

fără un minim de libertate,
nu m-aș desprinde singur
tocmai din trunchiul arborilor
de proveniență, jos, departe.
nici praf, nici lumină,
nici întuneric n-ar fi
în camera noastră, sus de tot.
oprit în mijlocul ei cauți inele,
de pe vremea când aveai ramuri –
ușă, ferestre, pat
răspund foșnind într-o limbă vie.

rămân cel mai gol sertar de pe planetă,
un punct de vedere stingher.
baliză de încredere
într-o mare de necunoscute.
gol și plin, deschis și închis,
contemplu actualitatea
din interior și din afară
deconectat de la internet.

numele mi se schimbă
după limba deschizătorului
și mă trezesc substantiv propriu
cu inimă și conștiință,
cu personalități multiple.
obiect care înțelege
autoritatea
focului.

vreau să fiu o cioară

nu te mai iubesc. vreau să fiu o cioară, așa cum vezi prin grădini sau pe câmp. nu mai vreau să fiu așa cum sunt. vreau să fiu cioara care umblă în liniște prin poieni și pe miriște, prin păduri cu brândușe, ghiocei, toporași – a căror prospețime prea puțini o cunosc.

mersul pe jos îmi dă idei.
nu mai vreau să port cercei și nici inele,
ci vreau să fiu
o cioară mare, mare
cât un oraș de mare.

prin oasele mele fără măduvă
își vor putea spune secrete
și se vor auzi ecouri.
vor mânca omlete pe îndelete,
vor da drumul la robinete,
vor împinge cărucioare
analfabete, vor căra sacoșe
cu planete cât un scaiete,
se vor împiedica pe caldarâm
de poete și de mopete, vor transpira
ștergând norii cu un burete,
îi vor durea picioarele
și le va fi sete,
iar noi ne vom plimba agale
printre margarete.

„ete-te, ete-te“, se aude din off
un recitator de versete…

vor închide poșete, vor deschide caiete,
se vor așeza de bună voie
în burta lupului,
iar lupul se va deghiza în scufiță
și va ridica tot felul de ștachete.
printre tonete
se vor înălța noi turle și minarete
cu ochi, mâini și picioare,
uneori incomplete.
vor traversa viața pe biciclete,
se vor oglindi în băltoace, dar și în pete –
de mâncare,
de cerneală,
de îndrăzneală –
va cădea lumină pe ele,
va cădea și umbră, măi băiete.

vor dori să li se repete:
#vreausăfiuocioară.
una din cele mai concrete
și mai cucuiete,
să îmi iau zborul din cucuie,
să mă rătăcesc
în geana unui profil.
de copil.

poate mă obsedează ideea de a fi cioară, se observă din monorimă, din repetiții și enumerații. nu te teme. cel puțin obsesia mea nu este stereotipă.

da, te părăsesc. vreau să fiu o cioară
îmblânzitoare de șerpi rătăciți prin iarbă,
o mică spărgătoare de nuci pentru mucenici,
al cărei zbor nu e deloc tulburat
nici de vuietul din ecosistem,
nici de cizmele grăbite pe care le avem,
nici de feliile de pâine cu unt și cu gem
neatinse din farfurie.

aș putea fi o altă pasăre,
dar nici o alta nu se potrivește
cu ceea ce simt acum,
27 decembrie 2014,
când privesc ciorile umblând pe zăpadă
ca niște semne care se scriu singure.

câte feluri de emoție există pe lume cercetătorii nu știu, dar cioara care vreau eu să fiu nici nu are emoții, atunci când trece prin voi împreună cu suratele ei. în plus, dacă orele se sperie uneori de trecerea prin gura căscată a vremii, cioara mea nu se sperie, ci sare puțin într-o parte. cioara mea nu vorbește mult, nu plânge, nu râde. hălăduiește, croncăne, primește și dăruiește dragoste la fel cum respirăm, tu și cu mine.

vrei să fii o cioară,
ca să poți zbura în țări străine,
în limbi din ce în ce mai străine
unele de altele?
fiecare cioară este un om,
așa cum fiecare carte este un om,
iar cioara nu se sperie de om.

nu ne mai fotografia,
nu vrem să ne postezi online,
nu chema pe nimeni,
nu ne arăta la nimeni,
nu ne cumpăra cadouri,
să nu gătești special pentru noi.
nici nu mai venim acasă, așa să știi.
vom fi ciori ca oricare altele,
poate vei continua să ne ironizezi,
ne vei ușui, te vei strâmba
la noi puțin, vei mima indiferența
și nu ne vei recunoaște.

nu te teme –
vom supraviețui.

completați

cine o fi de vină…?
încearcă să înțelegi și din altă perspectivă…
am avut mereu convingerea…
după ce că…
a mai și…
da, dar ceea ce de obicei uiți este că…
așadar, să ne amintim…
ar trebui să…
dar ce știi tu ca să susții…?
de unde și până unde ai ajuns la concluzia…?
până nu reușim să…
nu vom putea niciodată…
ce-ar fi dacă am…?
până atunci îți propun să…
închipuie-ți doar că…
și că toată lumea…
iar tu…
însă după un timp…
și uite așa te trezești că tu…
ba chiar…
acesta este motivul pentru care…
dovada este chiar…
eu îmi rezerv dreptul să…
eu nu cred că totul e…
dar din păcate…

sisif

pe lângă ochii repetabili,
trecea un greiere cosaș.
ducea în mâini un strop de apă.
îl rotunjea ca pe o minge de ploi cenușii.
părea o stâncă
un bolovan de aruncat
în zidul berlinului
un joc de volei infinit
un borcan cu bile de cauciuc
o lună topită

în zori te pregătești să pleci la serviciu
în oglinda în care tocmai îți aranjezi fularul
și acolo zărești globul,
în a cărui transparență
se pot citi viitorul și trecutul
unei lacrimi ortoptere,
pe obrazul de unde a emigrat
– cum așa, uite așa –
ca dintr-un habitat cu plante ierboase
tot greierele acela prelins
din ochii repetabili
insistent încurcat
fără țel stridulant

Notă bio-bibliografică

În 2005, Monica Manolachi a debutat în antologia Ultima generație, primul val și i s-a acordat premiul pentru expresivitate cu ocazia celebrării lunii poeziei la Centrul Cultural American. A publicat volumele Trandafiri (2007) și Poveștile Fragariei către Magul Viridis (2012). În 2011, a susținut o teză de doctorat despre poezia contemporană caraibo-britanică în cadrul Universității din București, unde predă din 2005. Din 2011, este redactor la revista multilingvă Orizont literar contemporan și colaborează cu alte reviste culturale precum Egophobia, Lumina, Urmuz și Poezia.