Websdesign New Media Corporation SRL wnc Web Design Bucuresti, creare site, CMS, Joomla, Wordpress, PrestaShop, Magento.

Poeme eco de Ofelia Prodan

societate

suntem asemeni celulelor dintr-o tumoră
malignă cu tendinţe programate de autodistrugere
zi de zi ne contaminăm şi ne înmulţim
exponenţial în curând vom fi oameni-mutanţi
în loc de hrană vom ingurgita pastile
soarele e nociv apa aerul sunt nocive totul este nociv
nu există soluţii ci doar probleme

îmi creez în minte un loc paradisiac
unde mă bucur cu adevărat îmi fac prieteni
primitivi care locuiesc în colibe
ne jucăm râdem plângem ne iubim ne tachinăm
suntem noi exact aşa cum ar trebui să fim
suntem liberi total refuzăm din start
orice reclamă impertinentă la pământul făgăduinţei

mă întorc în lumea reală
mă învârt în cerc desenez un cerc de lumină albă
în jurul capului cu degetul prin aer
azi sunt un sfânt necunoscut
mă plimb printre oameni şi împart fericire
cu un zâmbet serafic pe buze
după care cerşesc la colţul străzii
bani pentru ţigări alcool şi înjurături pline de ură

la cumpărături

azi am mers la cumpărături la piaţă
de obicei urăsc să fac asta
dar hai să încerc să mă integrez mi-am zis
ţăranii mă îmbiau cu fructe şi legume
modificate genetic lăudându-se că marfa lor
e românească şi naturală 100%
deşi era vizibil de la o poştă că nu-i aşa

am cumpărat ceva doar n-am venit degeaba, nu?
am plecat fără să privesc în urmă
în parcul de lângă piaţă sub soarele nociv
boschetarii cu pantaloni murdari şi cămăşi murdare descheiate
cât să li se vadă pieptul costeliv
se cinsteau cu bere la pet şi fumau chiştoace

inexplicabilul

am urcat cu un rucsac în spinare până
la o cabană de lemn undeva în creierii munţilor
departe de orice bruiaj sunt îmbrăcată
în haine lejere sport mă plimb pe munte culeg zmeură
ascult foşnetul frunzelor mă deconectez
din buzunar mobilul sună insistent
îl scot cu mişcări leneşe îl pun pe silence
totul trebuie să aibă o explicaţie sau un sens

sunt singură aici şi e destul de bine
nu sunt prea multe de făcut mi-e foarte teamă
că în curând mă voi plictisi de linişte
de aerul încă rece de izvoarele încă limpezi
îmi spun că poate nu e decât
efectul banal al unui dezechilibru chimic în creier
muntele este refugiul meu ca reacţie la stres

încet se face seară intru în cabană îmi prepar
un ceai fierbinte de tei mă bag sub cuvertura de lână
cu motive florale încerc să adorm gândindu-mă
că pentru orice căutăm şi găsim o explicaţie ştiinţifică
şi atunci unde mai este inexplicabilul acela
cu frumuseţea lui obscură şi brutală de început de lume

Întoarcere în timp (1)

Nu-mi mai dau seama dacă este
târziu sau devreme – în aceste ţinuturi,
printre dealuri cu vii
şi căpiţe de fân, pe prispa ferită
de vânt, bunica învârte
fuiorul. Firul se răsuceşte uşor
şi egal, parcă mă întorc
în timp. Păsări zboară în cercuri
deasupra acoperişului. Deodată
un miel sare bezmetic
prin curtea cu meri şi duzi.

Îl urmăresc până oboseşte – acum
stă ghemuit pe iarba uscată.
Ochii lui – pe jumătate închişi
ca şi cum privirea aproape
umană ar urmări un film.
Derulează înainte şi înapoi,
se opreşte în punctele esenţiale.
Zgomote surde în urechile
mele. Se întorc oamenii. Oamenii
devin puncte negre rotindu-se
într-o ordine aproximativă
în jurul unui singur punct în nemişcare.

Traiectoriile – imposibil de urmărit.
Se apropie de curtea împrejmuită
cu un zid gros de piatră.
Zgomotele devin voci clare
stridente. Ecoul lor izbeşte zidul
propagându-se în interior.
Ritmul inimii se accelerează.
Încerc să vizualizez ceva liniştitor.
La doi paşi de curte curge râul.
E limpede şi rece. Mă aşez
pe mal şi culeg pietricele.
Le voi arunca departe, foarte departe,
încât nimeni să nu poată
urmări cu privirea locul unde cad.

Întoarcere în timp (2)

o să fiu în regulă azi, mi-am repetat asta de
nenumărate ori în gând. şi da, nu mai cred de mult
în puterea iluzorie a autosugestiei.
în mijlocul camerei, măsuţa pe care o acopeream
cu o pătură când eram copil şi era pe atunci
căsuţa perfectă. îmi doresc un fel de

linişte, să fiu undeva sub ape şi să privesc
oamenii, sălciile şi razele soarelui
infiltrându-se prin suprafaţa un pic tulbure.
aş sta acolo singură nemişcată, înregistrând fiecare
schimbare din lumea de deasupra, cea care
acum îmi pare că vine să mi se arate
sub mii de chipuri

şoptind acelaşi cuvânt întunecat. nimic nu
poate fi cu adevărat în regulă. nimic nu te poate
linişti, trebuie doar să te întorci în trecut,
să te revezi în mijlocul curţii bunicilor,
în picioarele goale, mâncând cu poftă, printre
găinile speriate, o felie de pâine
înmuiată în apă, apoi presărată cu zahărul
acela al cărui gust nu-l poţi uita

deşi nu-l mai regăseşti nicăieri. mă apropii
de măsuţă şi îmi pun capul pe ea cu urechea lipită
ca de pieptul unui om căruia îi asculţi inima.
o clipă de linişte şi totul se vede într-o
lumină atât de limpede şi indiferentă:
camera, măsuţa care nu mai ascunde nimic în interior,
curtea bunicilor şi mai ales apa de sub care privesc
acum lumea, într-o nemişcare continuă.

Sfântul Francisc din Assisi

azi Sfântul Francisc din Assisi a coborât printre oameni
vorbeşte cu animalele cu păsările care îi spun cu nedumerire
că nu se mai pot orienta că hrana nu mai este hrană
se tem de oceanele peste care plutesc
pete imense de petrol şi mai ales se tem de oameni

orice le spune nu le alină suferinţele provocate
de acei oameni lacomi inconştienţi
care fac afaceri de miliarde din tehnologie şi petrol
cu uşurinţa cu care un copil tastează în joacă
ceva aleator la un computer

acei oameni inconştienţi care au defrişat păduri
au împrăştiat în atmosferă deşeuri toxice şi radioactive
care au inventat hrana modificată genetic
în zelul lor de a controla o populaţie dezabuzată
sunt în realitate depresivi nu mai au nici o bucurie reală
cu cât au mai mult cu atât au impresia ca au prea puţin

păsările animalele sunt dezorientate total
liniile câmpului magnetic al Terrei sunt deviate
natura s-a transformat nu mai au niciun loc de refugiu
poate fiecare om ar trebui să încerce să le asculte
vocea interioară le va spune atunci că nu e încă totul pierdut

azi Sfântul Francisc din Assisi a coborât printre oameni
a renunţat la orice fericire divină şi îmbrăcat într-un sac murdar
în tălpile goale merge pe asfaltul încins printre maşini
ascultă vocile disperate ale păsărilor ale animalelor
şi îşi deschide larg braţele să îmbrăţişeze o lume distrusă

Hiroshima

un decor alb-negru de film suprarealist
oameni cu pielea arsă de radiaţii cu ochi dilataţi
din care te izbeşte disperarea mută

medici îmbrăcaţi în costume de protecţie
se plimbă inutil printre aceşti oameni
până şi o mângâiere sau o vorbă bună sunt inutile

vom învăţa ceva sau vom repeta la infinit
greşelile trecutului da vom învăţa exact
atât cât durează filmul apoi ieşim în stradă
glumim râdem în hohote apoi intrăm
în primul fast-food unde bem coca-cola
mâncăm cartofi prăjiţi hamburgeri
peste care împrăştiem un ketchup roşu ca o carne vie

praf stelar

am în minte imaginea soarelui blând
al copilăriei cum razele lui ne luminau feţele
încă inocente noi ne căţăram în copaci
sau ne jucam cu mingea sub acelaşi soare blând
acum razele lui ne ard feţele ne plângem
întruna de dureri cronice de cap
fugim de soare căutăm umbra şi întunericul
acum soarele este inamicul nostru

în câteva decenii din fiinţe diurne
ne vom transforma în fiinţe nocturne
vederea noastră se va adapta treptat la întuneric
pielea noastră va fi fotosensibilă
poveştile cu Apocalipsa nu mai sunt deloc poveşti
noi singuri am provocat-o dezastrele în lanţ
sunt inevitabile oare câţi vom supravieţui
ce va rămâne din civilizaţia noastră
oare vom avea ce transmite
copiilor noştri care atunci vor fi deja mutanţi

ne trebuie un zid al plângerii să ne izbim
cu fruntea de el să ne cerem iertare dar în zadar
nimic nu va mai fi ca înainte am distrus totul
trebuie să dăm socoteală pentru tot
să suportăm consecinţele dezastrelor provocate de noi
dar în inconştienţa noastră vom inventa
un Dumnezeu răzbunător şi unul bun salvator
pe care îl vom aştepta până când
din Terra nu va mai rămâne decât praful stelar

politically incorrect

deasupra cerul metalic dedesubt albul
orbitor al zăpezilor şi zâna rătăcită din palma mea
uitându-se cu ochii ei mari şi rotunzi
în ochii mei monstruoşi

avioanele avariate maşinile inutile
gerul de afară gerul din fiecare cameră de bloc
oamenii din blocuri care nu mai ştiu
care nu mai vor oameni care îşi asumă tardiv
triumful ratat al civilizaţiei

îmi construiesc cu migală în minte
un loc neatins de civilizaţie unde un faun înţelept
guvernează politically incorrect
mă întreb cât de aproape este un dezastru total
oare ce mai urmează
şi nu vreau şi nu pot încă să-mi răspund

deschid palma şi zâna mică făptura blândă ireală
din poveştile copilăriei îmi şopteşte
că pământul ăsta e jucăria ei de plastic
că tot ce se întâmplă acum sunt micile ei capricii
şi ascultându-i cuminte şoaptele uit sau vreau să uit totul

aici manete blocate butoane aparate defecte
lumini roşii un vast teren părăsit
câteva urme firave de viaţă noi unde suntem oare mai suntem

aici pielea care ne acoperă străluceşte artificial
şi înăuntrul nostru fiecare organ are o viaţă artificială

aici când un om pleacă de tot nimeni nu spune nimic

 Notă bio-bibliografică

Ofelia Prodan a debutat editorial în 2007 şi este autoarea mai multor cărți de poezie, printre care Elefantul din patul meu, 2007 (Premiul pentru debut al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, 2008; Premiul revistei Luceafărul, 2008; Nominalizare la Premiul Naţional de Poezie “Mihai Eminescu” – Opera Prima, 2008); Ruleta cu nebun, 2008 (Premiul Special la Festivalul Naţional de Poezie „George Coşbuc”, 2009); Ulise şi jocul de şah / Ulysses and the game of chess, 2011 (ediţie bilingvă română-engleză); Călăuza, 2012 (Premiul Naţional „Ion Minulescu”, 2013). Este laureată a Premiului Internaţional de Poezie şi Proză Napoli Cultural Classic, ediţia a VIII-a, 2013, câştigând Premiul I la secţiunea POESIA in lingua straniera. Poeme ale ei au fost traduse și au apărut în reviste internaţionale de prestigiu, printre care Le Fram, Gierik & Nieuw Vlaams Tijdschrift, Asymptote şi Tiszatáj. A fost inclusă, alături de poeţi precum Nina Cassian, Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Nora Iuga, Ion Mureşan, Mircea Cărtărescu, în Voor de prijs van mijn mond (Jan H. Mysjkin, Ed. Poëziecentrum, Belgia, 2013), o antologie ce cuprinde 12 poeţi români ai ultimilor 60 de ani. Este preşedinta secţiunii Poezie a juriului Concursului literar naţional “Incubatorul de Condeie”, din 2011. Este membră a Uniunii Scriitorilor din România şi PEN România.